Gilbert Ryle − A sti cum si a sti ca

Gilbert Ryle − A sti cum si a sti ca

Preambul

În acest text încerc sa înfaþisez o parte din comportamentul logic al câtorva concepte ale intelectului[1], asa cum apar acestea atunci când caracterizam activitaţi teoretice sau practice drept inteligente, înţelepte, judicioase, abile etc. Doctrina prevalenta (derivând din teoria platonica a naturii tripartite a sufletului) susþine urmatoarele:

(1) ca Intelectul este o facultate speciala, a carei exercitare consta în acele acte interioare specifice care sunt numite acte de gândire; anume, operaþiile în cadrul carora sunt considerate judecaþile;

(2) ca activitaţile practice îsi merita titlul de "inteligente", "abile" si asa mai departe, doar întrucât ele sunt însoţite de asemenea acte interioare de considerare a judecaþilor (fiind în special vorba de judecaţi "regulative"). Ceea ce înseamna ca a face ceva nu reprezinta niciodata, în sine, o exercitare a intelectului, ci este, cel mult, un proces introdus

si întrucâtva ghidat de an anume act ulterior de teoretizare (Se presupune de asemenea ca teoretizarea nu reprezinta "a face ceva", ca si când "a face ceva în interior" ar conţine o contradicþie).

Pentru a explica felul în care gândirea afecteaza mersul practicii sunt postulate una sau mai multe facultaţi intermediare ce sunt, prin definiţie, incapabile de a lua în considerare judecaţile regulative, fiind totusi competente, prin definiţie, sa le execute în mod corect.

În opoziţie cu aceasta doctrina, voi încerca sa arat ca intelectul este exercitat în mod direct atât în anumite acţiuni practice, cât si în anumite acţiuni teoretice, si ca o acþiune inteligenta nu trebuie sa

încorporeze vreun "act fantoma" de contemplare a judecaþilor regulative.

Nu exista, prin urmare, nici o ruptura între intelect si practica, o ruptura care sa corespunda celei dintre teorie si practica. Nu este necesar, prin urmare, sa postulam vreo facultate intermediara cu natura duala[2] care sa fie deopotriva predispusa la teorie si sa aiba influenþa asupra practicii.

[...]

Filosofii nu au acordat atenþie unei distincþii ce ne este familiara tuturor, cea dintre a sti (cunoaste) ca se petrece ceva si a sti cum sa faci ceva. În propriile teorii ale cunoasterii ei se concentreaza asupra descoperirii de adevaruri sau fapte si fie ignora descoperirea cailor si metodelor de a face ceva, fie încearca sa o reduca la descoperirea faptelor. Ei presupun ca intelectul este echivalent cu contemplarea propoziþiilor, fiind folosit complet în aceasta contemplare.

As dori sa inversez rolurile si sa dovedesc ca a−sti−cum reprezinta o cunoastere care nu poate fi definita în termenii lui a−sti−ca. Mai mult, ca a−sti−cum este un concept anterior logic conceptului de a−sti−ca. Sper

sa arat ca un important numar de paradoxuri si dileme vor ramâne nerezolvabile daca se considera ca a−sti−ca reprezinta modelul ideal al tuturor operaþiilor intelectului. Acestea sunt rezolvate daca vedem ca inteligenþa sau prostia unei persoane este înfaþisata în mod direct în egala masura prin unele din acþiunile sale, ca si prin gândirea sa.

Sa luam în considerare, mai întâi, diferite predicate intelectuale. Anume, "înþelept", "logic", "cu capul pe umeri", "chibzuit", "isteþ", "iscusit", "meticulos", "cu bun gust", "spiritual" etc., si opusele lor – "neînþelept", "ilogic", "aiurit", "prost", "obtuz", "împrastiat", "lipsit de gust", "fara umor" etc. Ce fapte sau genuri de fapte le sunt cunoscute celor cu capul pe umeri si necunoscute celor aiuriþi? Ce adevaruri, de exemplu, cunoaste jucatorul de sah inteligent, dar nu si oponentul sau prost? Evident ca nu exista un adevar sau un set de adevaruri despre care sa putem spune: "Daca jucatorul prost ar fi informat de acestea, el ar fi un jucator inteligent", sau: "Odata ce va fi fost înstiinþat de aceste adevaruri, el va juca bine." Ne putem imagina un jucator inteligent care îi împartaseste cu generozitate oponentului sau prost atât de multe reguli, maxime tactice, "trucuri" etc. încât nu se mai poate gândi ce sa îi mai spuna. Oponentul sau le−ar putea accepta si memora pe toate, fiind capabil si dispus sa le recite corect la cerere. Cu toate acestea, el ar putea în continuare sa joace sah prost, adica sa nu fie în stare sa aplice maximele în mod inteligent. Intelectualistul (cum îl voi numi aici) si−ar putea apara poziþia obiectând ca jucatorul prost nu a cunoscut "cu adevarat" sau "pe deplin" aceste adevaruri. Le−a învaþat pe dinafara, dar acest lucru a fost probabil doar un set de deprinderi verbale, cum se întâmpla cu scolarul care stie pe de rost tabla înmulþirii. Daca ar fi considerat aceste adevaruri cu atenþie, în mod serios, ar fi, sau ar deveni, un jucator de sah mai inteligent. Sau, modificând sugestia pentru a preveni o întâmpinare evidenta, daca ar fi considerat aceste adevaruri cu atenþie,în mod serios, nu doar în timp ce s−ar afla în biserica, sau în pat, ci si în timp ce ar juca sah, si, în special, daca ar fi luat în considerare maxima relevanta pentru un calcul tactic chiar la momentul în care era implicat în acel calcul, atunci ar fi facut o mutare inteligenta. Din nefericire însa, fiind neinteligent, (a) ar fi fost puþin probabil sa îsi formuleze maxima potrivita la momentul la care aceasta ar fi fost necesara si (b) chiar daca printr−un noroc aceasta maxima i−ar fi venit în minte la momentul la care avea nevoie de ea, ar fi putut fi prea prost pentru a o urma. Caci se putea sa nu vada ca era maxima potrivita sau, daca ar fi vazut, sa nu vada cum sa o aplice. Cu alte cuvinte, este nevoie de inteligenþa nu doar pentru a descoperi adevaruri, ci si pentru a le aplica, iar a sti cum sa aplici adevarurile nu se poate reduce la cunoasterea unor adevaruri suplimentare care sa intermedieze aplicarea[3], fara a iniþia un proces infinit. Aplicarea maximelor, si asa mai departe, nu reprezinta, cu siguranþa, o simpla contemplare a acestor adevaruri. E la fel de sigur ca poate fi facuta în mod

inteligent sau prosteste. (Acesta este punctul în care soluþia oferita de Aristotel la enigma lui Socrate esueaza.

"Cum poate recidivistul sa cunoasca maximele morale si pe cele ale conduitei corecte si totusi sa esueze sa se comporte adecvat?" Acesta este doar un caz special al problemei generale. "Cum poate un om sa fie la fel de bine informat ca si tine si totusi sa fie neghiob?" "De ce neghiobul nu este în mod necesar un ignorant?")

Sa trecem la un alt exemplu. Un elev nu reuseste sa urmareasca un raþionament. El înþelege premisele si înþelege concluzia. Dar nu reuseste sa vada ca concluzia decurge din premise. Învaþatorul îl considera mai

degraba obtuz, dar încearca sa−l ajute. Îi spune asadar ca exista o judecata suplimentara pe care el nu a luat−o în considerare, si anume ca daca premisele sunt adevarate, concluzia este adevarata. Elevul înþelege aceasta si recita judecata alaturi de premise, dar tot nu reuseste sa vada ca concluzia decurge din premise, chiar daca sunt însoþite de aserþiunea ca aceste premise implica logic concluzia. Astfel, o a doua judecata ipotetica este adaugata în stocul sau. Anume, ca concluzia este adevarata daca premisele sunt adevarate si la fel este si prima judecata ipotetica potrivit careia daca premisele sunt adevarate, concluzia este adevarata. Iar elevul tot nu reuseste sa vada. Si asa mai departe, la nesfârsit. El accepta regulile în teorie, dar aceasta nu îl forþeaza sa le aplice în practica. El ia în considerare raþiunile, dar esueaza sa raþioneze (Aceasta este enigma lui Lewis

Caroll, din "Ce i−a spus þestoasa lui Achile". Nu am întâlnit nici o încercare de a o rezolva care sa fi fost încununata de succes.)

Ce anume a fost gresit? Un singur lucru. S−a presupus ca a sti cum sa raþionezi se poate reduce prin analiza la cunoasterea sau asumarea anumitor judecaþi, si anume (i) premisele speciale, (ii) concluzia, (iii)

anumite judecaþi suplimentare cu privire la implicaþia dintre concluzie si premise etc. etc., ad infinitum.

"Bine, dar cu siguranþa ca resoneur−ul inteligent cunoaste regulile de inferenþa ori de câte ori raþioneaza inteligent." Da, sigur ca le cunoaste, dar a cunoaste o asemenea regula nu înseamna a cunoaste un fapt sau adevar suplimentar. Înseamna sa stii cum sa treci de la a luat act de anumite fapte la a lua act de altele. A cunoaste o regula de inferenþa nu înseamna a poseda informaþie suplimentara ci a fi capabil sa efectuezi o

operaþie inteligenta. A sti o regula e a sti cum. Aceasta se realizeaza în cadrul acþiunilor ce se conformeaza regulii, si nu prin menþionarea ei.

Este desigur adevarat ca atunci când oamenii pot raþiona inteligent logicienii pot extrage filonul unui sir de inferenþe similare si sa expuna acest filon printr−o formula logica. Si o pot preda în lecþii þinute pentru

novici, care învaþa mai întâi formula pe de rost iar apoi descopera cum sa detecteze prezenþa unui filon comun într−o varietate de raþionamente similare din punct de vedere formal, dar diferite material. Însa a argumenta în mod inteligent nu necesita înainte de Aristotel, si nici nu necesita dupa Aristotel, recunoasterea separata a adevarului sau validitaþii formulei. "Dumnezeu nu i−a lasat în seama lui Aristotel sa îi faca pe oameni raþionali." Principiile de inferenþa nu sunt premise suplimentare, iar cunoasterea acestor principii nu se înfaþiseaza prin recitarea formulelor ci prin executarea inferenþelor valide si evitarea, detectarea si corectarea erorilor etc. Resoneur−ul obtuz nu este ignorant. El este ineficient. Un elev prostuþ poate sti pe de rost un mare numar de formule logice fara sa fie bun la argumentare. Elevul isteþ poate argumenta bine fara sa fi auzit vreodata de logica formala.

Exista un truc nu lipsit de eleganþa prin care s−ar putea încerca sa se eludeze aceste consideraþii, spunându−se ca resoneur−ul inteligent care nu a învaþat logica cunoaste formulele logicianului "implicit", si

nu "explicit", sau ca persoana virtuoasa obisnuita are o cunoastere "implicita", dar nu si "explicita" a regulilor conduitei corecte. Jucatorul de sah talentat, dar neteoretic, þine "implicit" cont de o seama de maxime

strategice si tactice, desi nu le formuleaza niciodata si s−ar putea sa nu le recunoasca daca i−ar fi împartasite de un Clausewitz[4] al jocului. Aceasta eschiva asuma faptul ca a−sti−cum trebuie sa se poata reduce la

a−sti−ca, dar concede în acelasi timp ca nu este nevoie sa gasim ca s−ar petrece efectiv vreo operaþie de a−lua−la−cunostinþa−ca[5]. Ea nu reuseste sa explice cum se face ca, chiar daca ar avea loc asemenea luari la cunostinþa, cel care le realizeaza ar putea totusi sa fie neghiob în acþiunile sale.

Toata aceasta legenda intelectualista trebuie sa fie respinsa, nu doar fiindca ne comunica mituri psihologice, ci pentru ca miturile nu sunt potrivite pentru a oferi o lamurire a faptelor pe care au fost inventate

sa le explice. Chiar daca am postula nenumarate straturi ale unei cunoasteri−ca, reapare aceeasi dilema în care un neghiob ar putea avea toata aceasta cunoastere fara sa stie cum sa acþioneze, iar o persoana chibzuita si isteaþa ar putea sti cum sa acþioneaze fara sa i se fi prezentat faptele postulate. Cu alte cuvinte, ramâne aceeasi prapastie, mai larga ca niciodata, între a avea cunoasterea postulata a acelor fapte si a sti cum sa o folosesti sau sa o aplici, între a lua act de principii în gândire si a le aplica în mod inteligent în acþiune.

Trebuie sa încerc acum sa spun câte ceva despre cum este sa stii cum. (a) Atunci când o persoana stie cum sa faca lucruri de un anumit fel (de ex., sa faca glume, sa conduca batalii, sa se poarte cum trebuie la

înmormântari), cunoasterea sa este actualizata sau exercitata în ceea ce face. Nu este exercitata (cu excepþia cazurilor accidentale[6]) în expunerea propoziþiilor sau în a spune "Da" la propoziþiile propuse de ceilalþi.

Inteligenþa sa este înfaþisata prin fapte, nu prin afirmaþii[7] interioare sau exterioare. Un bun experimentalist îsi exercita abilitatea nu prin recitarea maximelor de tehnologie, ci prin efectuarea experimentelor. E o greseala dezastruoasa, dar populara, sa presupui ca intelectul opereaza doar prin producerea si manipularea de propoziþii, i. e., ca doar în cadrul construirii de raþionamente suntem noi raþionali. (b) Cînd o persoana stie

cum sa faca lucruri de un anumit fel (de ex., sa gateasca omleta, sa conceapa modele de rochii sau sa îi convinga pe juraþi), acþiunea sa este într−un anumit fel guvernata de principii, reguli, canoane, standarde sau

criterii (pentru majoritatea scopurilor nu conteaza despre care dintre acestea vorbim). Este întotdeauna posibil în principiu, daca nu si în practica, sa explicam de ce persoana tinde sa reuseasca, adica sa enunþam raþiunile pentru acþiunile sale. E o tautologie sa spui ca exista o metoda în ingeniozitatea sa. Dar respectarea de catre ea a regulilor, principiilor etc. trebuie sa se înfaptuiasca, daca este sa se întâmple asa ceva, în îndeplinirea sarcinilor sale. Nu este nevoie (desi se poate) sa fie anunþata printr−o acþiune suplimentara de recunoastere formala, launtrica sau exteriorizata, a acelor reguli sau principii. Ea trebuie sa lucreze în mod judicios si poate sa expuna si judecaþi. Caci formularea de judecaþi este doar o alta activitate speciala, ce poate fi ea însasi efectuata judicios sau nejudicios. Judecata (sau gândirea propoziþionala) este unul (dar numai unul) dintre modurile de a ne exercita raþiunea sau de a ne trada prostia. Ea are propriile sale reguli, principii si criterii, dar, înca o data, aplicarea inteligenta a acestora nu reclama dinainte vreun alt strat de mai de jos al judecaþilor despre cum sa gândim corect.

Pe scurt, recunoasterea propoziþionala a regulilor, raþiunilor si principiilor nu este parintele aplicarii inteligente a acestora. Este un copil nelegitim al acestei aplicari.

În anumite privinþe respectarea regulilor si folosirea criteiriilor seamana cu utilizarea unor ochelari. Privim prin ei, dar nu la ei. Si la fel cum o persoana care se uita prea mult la ochelarii sai tradeaza faptul ca

are dificultaþi în a privi prin ei, tot astfel oamenii care fac prea mult apel la principii arata ca nu stiu cum sa acþioneze.

[...]

(c) Putem cu siguranþa, în privinþa multor practici, precum pescuitul, gatitul si gândirea prin raþionamente, sa extragem principii din aplicarile lor întâlnite la oameni care stiu cum sa pescuiasca, sa

gateasca si sa raþioneze, cum ar fi Izaak Walton, doamna Beeton si Aristotel. Dar atunci când încercam sa exprimam aceste principii gasim ca ele nu pot fi cu usurinþa puse la modul indicativ. Ele se plaseaza automat

la modul imperativ. De aici se trage dificultatea teoriilor intelectualiste de a enunþa adevarurile de fapt de care þinem seama atunci când avem în vedere o regula sau o maxima. Nu putem numi un imperativ ceva adevarat sau fals. Legea morala refuza sa se poarte precum un fapt. Reþetele doamnei Beeton nu pot fi afirmate sau negate. Ca atare, în speranþa de a acoperi ambele variante, intelectualistii tind sa vorbeasca cu precauþie despre "validitatea" si nu despre "adevarul" unor asemenea judecaþi regulative, acesta fiind un idiom ce tradeaza el însusi ceva jenant în privinþa reducerii lui a−sti−cum la a−sti−ca.

Care este folosul unor astfel de formule, daca recunoasterea lor nu este o condiþie pentru a sti cum sa acþionezi, ci doar un produs derivat al teoretizarii asupra filonului central al unei asemenea cunoasteri?

Raspunsul este simplu. Sunt folositoare din punct de vedere pedagogic, si anume în cadrul lecþiilor pentru cei care înca învaþa cum sa acþioneze. Ele aparþin manualelor pentru novici. Nu reprezinta qvasi−premise în cadrul unor încercari de a te convinge singur de ceva, pentru cei care stiu cum sa acþioneze, caci asemenea încercari de a te convinge singur de ceva[8] nu au loc. Sunt imperative pentru ca vizeaza sa introduca o disciplina, pentru ca sunt formulate în idiomul mentorului. Sunt ca niste balustrade pentru cel care învaþa sa mearga, adica aparþin metodologiei si nu metodelor practicilor inteligente. Ceea ce logicienii au realizat pe jumatate de multa vreme cu privire la destinaþia si funcþiile regulilor lor formale[9] ramâne înca sa fie învaþat de catre filosofii moralei, cu privire la enunþurile lor imperative[10]. Când vor fi învaþat acest lucru vor înceta sa puna întrebari precum cea daca constiinþa este o facultate intuitiva sau discursiva. Caci a sti cum sa te porþi nu este un soi de a−sti−ca, astfel ca nici nu reprezinta vreun tip intuitiv ori discursiv de a−sti−ca. Întrebarea în sine este la fel de lipsita de sens ca si întrebarea analoga despre simþul umorului sau abilitatea de a face inferenþe. Alte false probleme etico−epistemologice, precum cea daca enunþurile imperative sunt sintetice sau analitice, adevaruri a priori sau a posteriori, vor disparea si ele. Cum am proceda cu asemenea întrebari, daca ar fi sa le punem cu privire la reþetele doamnei Beeton?

[...]

O ultima chestiune. Am aratat, sper, ca a−sti−cum nu se poate reduce la un fel de sandvis facut din cunoasteri de tip a−sti−ca, si ca predicatele noastre intelectuale sunt definibile în termenii lui a−sti−cum.

Doresc acum sa arat ca a−sti−ca presupune pe a−sti−cum.

(1) Pentru a cunoaste un adevar trebuie sa−l fi stabilit sau sa−l fi descoperit. Dar a stabili sau a descoperi adevaruri reprezinta operaþii inteligente, ce necesita reguli de metoda, verificari, teste, criterii etc. Un om de stiinþa, sau un istoric, e în primul rând un om care stie cum sa decida în anumite genuri de probleme. Doar în al doilea rând este vorba de oameni care au descoperit o seama de fapte, adica au avut succes în aplicarea acestor reguli s.a.m.d. (ei învaþa, desigur, cum sa faca descoperiri exersându−se în cadrul descoperirilor; nu încep prin a−si pune la punct metoda si doar apoi sa treaca la a avea succes în aplicarea ei). Un om de stiinþa, ca atare, este în primul rând un om−care− stie−cum[11], si doar în al doilea un om−care−stie−ca. El nu ar putea descoperi nici un fel de adevaruri particulare daca nu ar sti cum sa faca descoperiri. Ar putea sa stie cum sa faca descoperiri fara sa faca cutare sau cutare descoperire particulara.

(2) Însa atunci când am descoperit ceva, chiar fara a þine cont de inteligenþa exercitata în cadrul descoperirii, nu se poate spune ca am o cunoastere a faptului respectiv daca nu îl pot exploata în mod

    inteligent. Am în vedere urmatorul lucru. S−ar putea sa ma fi convins la un moment dat de ceva, sa spunem ca e vorba despre distanþa dintre Oxford si Henley, si s−ar putea sa fi înregistrat acest lucru într−o lista a distanþelor pe sosele, astfel încât sa fiu în stare sa însir întreaga lista la cerere, asa cum pot sa−i însir cuiva tabla înmulþirii. În acest sens, prin urmare, nu am uitat ceea ce am descoperit la un moment dat. Dar daca atunci când mi se spune ca Nettlebed este la cutare distanþa de Henley nu pot spune la ce distanþa este Nettlebed de Oxford, sau daca, atunci când mi se arata o harta locala, pot vedea ca între Oxford si Banbury este cam aceeasi distanþa ca si între Oxford si Henley, dar nu pot spune cât este de departe Oxford de Banbury

si nici nu pot critica estimarile gresite ale altora, se va spune ca nu mai stiu distanþa – ca am uitat−o sau ca am strecurat−o într−un colþ din care nu îmi mai este disponibila.

Posesia efectiva a unui element al cunoasterii−ca implica a sti cum sa utilizezi acea cunoastere, atunci când este necesara, pentru rezolvarea altor probleme teoretice sau practice. E o distincþie între posesia de

muzeu si posesia de atelier a cunoasterii. O persoana lipsita de inteligenþa poate fi burdusita de informaþii, si totusi sa nu stie niciodata cum sa raspunda la întrebari particulare.

Publicul needucat identifica în mod eronat educaþia cu difuzarea de cunostinþe de tipul a−sti−ca. Filosofii nu au prea lamurit pâna acum în ce consta eroarea. Sper sa fi realizat, macar în parte, o corectare a acesteia.

traducere de Gheorghe Stefanov

NOTE

[*] Dupa G. Ryle, "Knowing How And Knowing That", Proceedings of the Aristotelian Society, vol. XLVI,

1946.

[1] Engl.: intelligence. La fel si în continuare (n.t.).

[2] Engl.: Janus−headed go−between faculty (n.t.).

[3] Engl.: extra bridge−truths (n.t.).

[4] Clausewitz, Karl von (1780−1831), ofiþer în armata germana, autor al unor tratate de strategie militara

(n.t.).

[5] Engl.: acknowledging−that (n.t.).

[6] în text: "save per accidens" (n.t.).

[7] în text: "dicta" (n.t.).

[8] Engl.: self−persuasions (n.t.).

[9] Engl.: rule−formulae (n.t.).

[10] Engl.: ought−statements (n.t.).

[11] Engl.: a knower−how (n.t.).

 sursa: TEORIA CUNOASTERII, Flonta, Stoenescu, Stefanov