"The case of the Speluncean Explorers" tradus in limba romana

CAZUL EXPLORATORILOR SPEOLOGI

Autor: Lon L. Fuller
Publicata in: Harvard Law Review, nr.62/1949, p. 616

Traducere: Dan Stoica

CAZUL EXPLORATORILOR SPEOLOGI
Curtea Supremă a Statului Newgarth

Anul 4300

Inculpaţii sunt urmăriţi pentru infracţiunea de omor  şi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare de Curtea de Apel din Stowfield. Ei au formulat recurs în faţa acestei instanţe. Faptele sunt descrise în opinia Preşedintelui de complet.

Opinia Preşedintelui de complet,

Judecătorul TRUEPENNY.

Cei patru inculpaţi sunt membri ai Societatii de Speologie, o organizatie de speologi amatori interesati de explorarea pesterilor. In luna mai a anului 4299 inculpatii, impreuna cu Roger Whetmore, un alt membru al Societatii, au patruns intr-o pestera calcaroasa. In vreme ce erau in interiorul pesterii, departe de intrare, s-a produs o alunecare de teren. Bucati grele de piatra au blocat singura iesire cunoscuta din pestera. Cind au descoperit aceasta, membrii echipei s- au asezat linga intrarea blocata in astepatarea echipelor de salvare. Intre timp Secretarul Organziatiei a fost alertat de familiile celor sechestrati in pestera. Speologii au lasat la birourile societatii suficiente indicii legate de locatia pesterii pe care intentionau sa o exploreze. O echipa de salvare s-a format imediat si a plecat spre locul indicat.

Misiunea de salvare s-a dovedit insa deosebit de dificila. Echipa de salvare a fost suplimentata de mai multe ori cu oameni si echipamente, care au fost aduse cu cheltuieli foarte mari la locul izolat unde se afla pestera. A fost construita o tabara imensa de muncitori, ingineri, geologi si alti experti. Eforturile de inlaturare a blocurilor de piatra care obstructionau intrarea au fost de ingreunate de numeroase alunecari de teren. In timpul unei astfel de alunecari zece din membrii echipei de salvare au murit. Bugetul Societatii de Speologie s-a epuizat in curind si suma de opt sute de mii de "frelars" [moneda oficiala] strinsa din donatii ale comunitatii si din subventii guvernamentale a fost cheltuita inainte ca cei cinci spelogi blocati in pestera sa poata fi salvati. In cele din urma eforturile de salvare au avut succes in cea de-a treizeci si doua zi de la momentul in care expeditia pornise la exploararea pesterii.

Atit timp cit se stia ca exploratorii nu aveau provizii prea mari de hrana si nu exista in pestera nici o materie vegetala sau animala cu care s-ar fi putut hrani, au existat temeri ca speologii ar fi putut muri de foame, inainte ca echipele de salvare sa ii gaseasca. In ziua a douazecea a sechestrarii lor sub pamint s-a aflat pentru prima data ca echipa de speologi avea un echipament capabil sa trimita si sa primeasca mesaje.Un echipament similar a fost imediat instalat in tabara de salvare si a fost stabilita astfel o punte de comunicare cu nefericitii din pestera. Acestia au vrut sa stie in primul rind cit timp va mai dura pina vor putea fi salvati. Inginerii responsabili de proiectul de salvare au spus ca vor fi necesare cel putin inca zece zile, cu conditia ca nu vor mai fi si alte alunecari de teren. Exploratorii au cerut atunci sa fie pusi in legatura cu o comisie de medici. Ei au descris conditiile din pestera si proviziile pe care le aveau cu ei si au cerut opinia medicilor in legatura cu posibilitatea de a supravietui fara mincare inca zece zile. Presedintele comisiei de medici le-a spus ca exista o probabilitate foarte mica de supravietuire.Echipamentul de comunicare din pestera nu a mai transmis nici un mesaj timp de opt ore dupa aceasta. Cind comunicatiile au fost reluate, Whetmore a discutat cu presedintele comisei in numele sau si a celor din pestera. El a intrebat comisia de medici daca cei din pestera ar putea sa supravietuiasca inca zece zile in cazul in care ar consuma carnea unuia dintre ei. Presedintele comisiei a raspuns, dupa multe ezitari, afirmativ la aceasta intrebare. Whetmore a intrebat atunci daca ar fi recomandabil pentru ei sa traga la sorti care din exploaratorii blocati in pestera ar trebui sa fie mincat. Nici unul din medicii prezenti nu a vrut sa raspunda la aceasta intrabare. Whetmore a dorit un raspuns de la unul din oficialii sau judecatorii prezenti, dar nici unul din cei aflati acolo nu a dorit sa dea vreun sfat in aceasta privinta. Nici un preot n-a vrut sa dea un raspuns acestei probleme. Dupa aceasta discutie nu s-a mai primit nici un mesaj din pestera si s-a presupus [in mod eronat, astfel cum s-a dovedit ulterior] ca bateriile echipamentului de transmisie a celor din pestera s-au consumat. Cind exploratorii au fost in cele din urma eliberati, s-a aflat ca in a douazeci si treia zi de la data in care au intrat in pestera Whetmore a fost ucis si mincat de insotitorii sai.

Din marturiile inculpatilor, astfel cum au fost acceptate de instanta, reiese ca Whetmore a fost cel care a pus problema gasirii unei surse de hrana (fara de care supravietuirea ar fi fost imposibila) in carnea unuia din cei aflati in pestera. Tot Whetmore a fost cel care a venit cu ideea de a trage la sorti cine va fi cel sacrificat, intrucit avea din intimplare la dinsul o pereche de zaruri. Initial membrii echipei de exploratori au fost reticienti in a adopta o solutie atit de disperata, dar dupa conversatia avuta cu cei de la suprafata, astfel cum a fost relatata mai sus, toti cei din pestera au fost in cele din urma de acord cu planul propus de Whetmore. Dupa discutii indelungate privind chestiuni de probabilitate matematica, s-a ajuns si la o intelegere in ce priveste metoda de a folosi zarurile pentru determinarea persoanei care urma sa fie sacrificata.

Inainte insa ca zarurile sa fie aruncate, Whetmore a declarat ca el se retrage din aceasta intelegere pentru ca ar dori sa mai reflecteze asupra problemei inca o saptamina, inainte de a accepta o solutie atit de radicala si de odioasa. Ceilalti l-au acuzat de tradarea increderii, hotarind sa arunce zarurile. Cind a venit rindul lui Whetmore zarurile au fost aruncate in numele lui de catre o alta persoana, nu inainte insa de a fi intrebat despre eventualele obiectii privind corectitudinea aruncarii.Acesta a declarat ca nu are astfel de obiectii.Rezultatul aruncarilor de zaruri a fost in defavoarea lui Whetmore, drept pentru care acesta a fost ucis si mancat de colegii sai de expeditie.

Dupa incheierea operatiunilor de salvare si dupa ce a trecut perioada de spitalizare necesara pentru refacerea fizica si psihica, supravietuitorii au fost acuzati de uciderea lui Whetmore. In prima instanta, dupa ce au fost ascultati martorii, purtatorul de cuvint al Curtii cu juri [avocat de profesie] a propus membrilor juriului sa nu dea un verdict, ci sa lase la aprecierea Judecatorului care prezida Curtea decizia asupra vinovatiei inculpatilor, pe baza faptelor prezentate. Dupa dezbateri, procurorul si avocatul inculpatilor au fost de acord cu procedura propusa, si ea a fost aprobata de Curte. Printr-o hotarire neobisnuit de lunga, Curtea cu juri a relatat faptele astfel cum sunt descrise mai sus si a hotarit ca daca in baza acestor fapte inculpatii ar fi gasiti vinovati de acuzatiile ce le-au fost aduse, atunci Curtea va confirma vinovatia inculpatilor. Pe baza acestui verdict, Judecatorul instantei a decis ca inculpatii sunt vinovati de uciderea lui Roger Whetmore. Judecatorul a ordonat ca inculpatii sa fie spinzurati – legea nepermitind nici o exceptie in ce priveste pedeapsa care trebuie pronuntata. Dupa ce juriul si-a incheiat misiunea, membrii sai au semnat o petitie comuna catre Guvernator, cerindu-i acestuia comutarea pedeapsei cu moartea in inchisoare pe timp de sase luni. Judecatorul instantei a adresat la rindul sau o astfel de petitie Guvernatorului. Pina la aceasta data nu a fost primit niciun raspuns. Aparent Guvernatorul asteapta pronuntarea instantei de apel.

In opinia mea, atunci cind au analizat acest caz extraordinar juratii si judecatorul au actionat intr-un mod just si intelept. Aceasta e singura cale pe care legea o pune la dispozitia lor. Textul legii este binecunoscut : "Oricine va ucide cu intentie o persoana va fi pedepsit cu pedeapsa capitala : moartea". Legea nu permite nici o exceptie pe care am putea-o eventual aplica in cazul de fata, chiar daca simpatia noastra ne face sa fim ingaduitori, datorita imprejurarilor tragice in care acesti oameni s-au aflat la acel moment.

Posibilitatea puterii executive de a face acte de clementa pare a fi fost gindita special pentru cazuri ca acesta, pentru a "indulci" rigorile legii. Drept urmare, propun colegilor mei sa urmam exemplul juratilor si al judecatorului curtii prin a ne alatura petitiei pe care acestia au adresat-o Guvernatorului. Avem toate motivele sa credem ca cererea noastra va fi examinata cu atentie intrucit vine de la cei care au studiat toate circumstantele cazului in toate detaliile sale. Este destul de putin probabil ca Guvernatorul va refuza petitia, cu exeptia cazului in care considera necesar sa analizeze el insusi toate circumstantele, ceea ce noua ne-a luat trei luni de zile. Astfel de audieri ar putea fi considerate in mod teoretic o rejudecare a cazului si sunt incompatibile cu functia puterii executive. Cred ca putem presupune ca inculpatii vor beneficia de o anumita forma de clementa. Daca aceasta se va intimpla, justitia se va infaptui fara a afecta cu ceva spritul si litera normelor juridice si fara a incuraja in viitor orice incercare de eludare a legilor.

Judecatorul FOSTER

Sunt socat de faptul ca presedintele acestui complet, intr-un efort de a scapa de complicatiile acestui caz tragic, a propus colegilor sai si a adoptat o concluzie atit de sordida. Cred ca in acest caz avem de-a face cu ceva mai mult decit destinul unui grup de exploratori ghinionisti. Este adusa in fata judecatii insasi legea. Daca acest complet declara ca in conformitate cu legea oamenii acestia au comis o infractiune, atunci insasi legea va fi condamnata de o instanta a bunului simt, indiferent de ceea ce se intimpla cu cei care au formulat acest apel. A pretinde ca legea pe care o aplicam si o interpretam ne conduce catre o concluzie de care ne este rusine si pe care putem sa o evitam numai printr-un act exceptional care se gaseste la discretia personala a Guvernatorului, aceasta dupa parerea mea este o confirmare a faptului ca legea acestei tari este lipsita de justitie.

In ce ma priveste, nu cred ca legea noastra ne conduce la monstruasa concluzie ca oamenii acestia sunt niste ucigasi. Dimpotriva, consider ca sunt nevinovati. Concluzia mea este fundamentata pe doua argumente independente, fiecare din ele fiind suficiente pentru a justifica achitarea inculpatilor.

Primul argument este intemeiat pe o premisa care ar putea sa fie primita cu ostilitate daca este examinata cu prejudecati.  Pornesc astfel de la ideea ca legile acestei tari nu pot fi aplicate in cazul de fata; el este guvernat de ceea ce se numeste "drept natural", asa cum a fost definit de ginditorii americani si europeni. Aceasta concluzie rezulta din afirmatia urmatoare: dreptul pozitiv este fundamentat pe prezumtia ca oamenii sunt facuti sa traiasca impreuna in societate. Atunci cind apare o situatie in care coexistenta oamenilor devine imposibila, atunci o conditie care se afla la baza tuturor legilor si normelor noastre inceteaza sa existe. Cind aceasta conditie dispare, in opinia mea, forta dreptului pozitiv dispare odata cu ea. Este neobisnuit sa aplicam la maxim principiul cesante ratione legis, cessat et ipsa lex pentru totalitatea actelor normative, dar eu consider ca in cazul de fata trebuie procedat in acest fel. Ideea ca existenta actelor normative in sensul in care formeaza dreptul pozitiv este fundamentata pe posibilitatea coexistentei oamenilor are o consistenta bizara. Nu pentru ca adevarul acestei idei ar fi iesit din comun dar mai curind pentru ca esenta sa este atit de evidenta si raspindita incit avem rareori ocazia de o analiza. Astfel este aerul pe care il respiram si care ne inconjoara din toate partile incit uitam ca exista pina in momentul in care suntem brusc lipsiti de el. Oricare din ramurile de drept am lua in considerare, apare evident la o analiza mai atenta ca toate acestea au ca scop facilitarea si imbunatatirea coexistentei oamenilor, au misiunea de a reglementa in mod corect si just relatiile traiului omenesc in comun. Atunci cind prezumtia ca oamenii pot trai impreuna isi pierde din adevar, astfel cum se intimpla in mod evident in situatiile extraordinare in care viata poate sa isi continue cursul numai daca vietile altor oameni sunt curmate, atunci fundamentele care stau la baza intregii ordini juridice isi pierd sensul si forta.

In cazul in care evenimentele tragice ale acestui caz ar fi avut loc la un kilometru dincolo de granitele statului nostru, nimeni nu ar fi pretins ca legile acestui stat sunt aplicabile. Recunoastem astfel ca problemele legate de competenta instantelor au o baza teritoriala. Acest principiu nu este foarte evident si este destul de rar analizat. Consider ca principiul este bazat pe faptul ca in mod practic este posibil sa impui o ordine juridica unei comunitati umane numai daca aceasta locuieste in interiorul unei suprafete geografice clar delimitate. Astfel, prezumtia ca oamenii ar trebui sa coexiste intr-o comunitate se bazeaza pe un principiu al teritorialitatii, la fel ca intreg corpul normativ. Sustin asadar ca un caz poate sa fie scos cel putin moral de sub competenta unei ordini juridice, asa cum poate fi stramutat in mod geografic. Daca anlizam scopul legilor si al guvernarii precum si fundamentele dreptului pozitiv, putem considera ca oamenii acestia cind au luat decizia care le-au schimbat viata se aflau in afara ordinii noastre juridice ca si cum ar fi fost la mii de kilometri dincolo de granitele statului nostru.Chiar si in sens fizic, inchisoarea lor de sub pamint a fost separata de instantele noastre de o cortina solida de pietre ce a fost cu greu dislocata, cu eforturi de timp si resurse extraordinare.

In consecinta, trag concluzia ca la momentul in care viata lui Roger Whetmore a fost curmata de catre inculpati, ei se gaseau intr-o stare naturala (pentru a folosi limbajul filozofilor secolului al XIX-lea) si nu intr-o stare de organizare sociala. Aceasta  are ca rezultat faptul ca legile aplicabile nu sunt cele ale acestui stat ci sunt normele care decurg din principiile normative cele mai potrivite situatiei lor. Nu am nicio ezitare in a afirma ca prin aplicarea acestor principii inculpatii sunt nevinovati.

Acesti oameni au actionat in virtutea unei intelegeri acceptata de toti, propusa de insusi Whetmore. Atit timp cit parea ca situatia dificila in care se aflau facea ca principiile care guverneaza relatiile dintre oameni in mod obisnuit sa fie inaplicabile a fost necesar ca ei sa reglementeze lucrurile printr-o norma care sa fie adecvata imprejurarilor in care se gaseau. Inca din antichitate se cunoaste faptul ca principiile de baza ale legii si guvernarii se gasesc in notiunea de contract, sau de intelegere. Vechii ginditori, in special in perioada 1600 – 1900 obisnuiau sa gindeasca guvernamintul in sine ca avind la baza un contract social[1]. Criticii au subliniat ca aceasta este in contradictie cu faptele istoriei si ca nu pot fi aduse dovezi stiintifice care sa arate ca exista vreun guvern fundamentat in maniera descrisa prin teoria contractului social. In replica, moralistii au aratat ca teoria contractului social este o fictiune din punct de vedere istoric iar notiunea de contract furnizeaza singura justificare morala si etica pe care se bazeaza forta guvernarii, mai ales atunci cind ea se exercita prin aplicarea pedepsei cu moartea. Puterile statului au ca singura justificare morala faptul ca actiunile lor ar fi sustinute si acceptate de cetateni rationali daca acestia ar fi pusi in fata nevoii de a construi din nou o ordine sociala care sa faca posibila traiul lor in comun.

Din fericire statul nostru nu este confruntat cu framintarile care i-au preocupat pe inaintasii nostrii. Cunoastem, ca un fapt istoric, ca guvernul nostru a fost fondat pe un contract sau pe vointa libera a cetatenilor sai. Dovezile arhelogice arata ca in perioada care a urmat Marelui Conflict supravietuitorii holocaustului s-au adunat in mod liber si au elaborat un proiect de constitutie. Exista critici sofisticate care ridica problema masurii in care fondatorii acestui stat au puterea de a obliga generatiile viitoare prin documentul pe care l-au semnat, dar este cert faptul ca guvernarea noastra isi trage radacinile in mod neintrerupt din contractul social originar.

Astfel incit puterea calaului de a lua vietile semenilor sai, puterea politistului de a aresta infractorii de pe strazi, toate acestea isi gasesc justificarea morala in contractul social agreeat de fondatorii acestui stat. Daca nu putem identifica o sursa mai inalta pentru ordinea noastra juridica, ce alt izvor ne putem astepta sa gaseasca acesti nefericiti infometati pentru regulile pe care le-au stabilit ei insisi?

Consider ca argumentul pe care l-am expus nu are o alta fundamentare rationala. Imi dau seama ca el va fi primit cu oarecare disconfort de multi dintre cei care vor citi aceasta hotarire si care se asteapta ca argumentarea ce conduce la aceste concluzii putin familiare sa fie bazata pe o demonstratie sofisticata. Sursa unui astfel de disconfort este usor de identificat. Conditiile normale ale existentei noastre ne determina sa gindim ca viata omului este o valoare absoluta, care nu poate fi sacrficata indiferent de imprejurari.Exista insa multe prezumtii in aceasta conceptie chiar atunci cind e aplicata relatiilor sociale de zi cu zi. Avem exemple chiar in cazul pe care il analizam. Zece dintre muncitori au murit in timp ce pietrele care acopereau iesirea pesterii au fost indepartate. Oare inginerii si functionarii publici care au condus operatiunile de salvare nu stiau ca acestea sunt periculoase si implica riscuri care pot afecta vietile participantilor? Daca a fost potrivit ca zece vieti sa fie sacrificate pentru a salva cele cinci vieti ale inculpatilor, de ce ar fi gresit sa existe o intelegere a acestora din urma care sa salveze patru vieti cu pretul unui singur sacrificiu?

Fiecare autostrada, fiecare tunel, fiecare constructie pe care o ridicam implica un risc pentru viata celor care participa la realizarea lor. Daca vom analiza aceste proiecte, putem calcula cu o oarecare precizie cite vieti se vor sacrifica in timpul constructiei lor. Statisticienii pot sa va spuna care este costul mediu de vieti omenesti pentru o mie de kilometri de autostrada cu patru benzi. Cu toate acestea acceptam in mod deliberat ca aceste costuri vor exista si le vom plati, pornind de la prezumtia ca valoarea obtinuta cu munca celor care supravietuiesc este mult mai mare decit costurile. Daca aceste lucruri exista intr-o societate care functioneaza la suprafata pamantului intr-o ordine fireasca si normala, ce putem spune despre valoarea absoluta a vietii omenesti in situatia disperata in care se gaseau cei patru inculpati si insotitorul lor Whetmore? Cu aceasta am incheiat primul argument al deciziei mele.

Al doilea argument pe care il aduc in motivarea opiniei mele porneste de la respingerea ipotetica a presupunerilor pe care le-am facut pina acum in sprijinul afirmatiilor anterioare. Sa presupunem, de dragul unei expuneri logice, ca sunt in eroare atunci cind afirm ca situatia acestor oameni i-a scos de sub incidenta legii pozitive si sa presupumem, in schimb, ca Legile statului nostru au puterea de a patrunde la sapte sute de metri sub stinca pentru a se impune apoi asupra acestor nenorociti condamnati la foame in inchisoarea lor subterana.

In acest caz este evident ca ei au incalcat legea astfel cum este formulata ea : oricine "va lua cu intentie" viata unui semen de-al sau este un ucigas. Dar una din cele mai vechi idei ale intelepciunii dreputului ne invata ca un om poate sa incalce litera legii fara sa incalce legea in sine. Fiecare propozitie a dreptului pozitiv, trebuie interpretata in mod rezonabil, in lumina scopului sau evident. Acesta este un adevar atit de evident incit este dificil de demonstrat. Gasim nenumarate aplicatii ale sale in toate ramurile dreptului. In cazul Staymore a fost inaintata o plingere in baza unei legi care sanctiona parcarea unei masini intr-o anumita zona mai mult de doua ore. Inculpatul a dorit sa plece dar a fost impiedicat de o demonstratie la care nu a participat si pe care nu avea cum sa o prevada. Aceasta instanta nu l-a condamnat, desi cazul sau se incadra in litera legii. In cazul Fehler vs. Neegas, in fata acestei instante s-a ridicat problema interpretarii unui text in care cuvintul “nu” a fost din eroare tiparit din pozitia in care ar fi trebuit sa se gaseasca in partea finala si cea mai importanta a legii respective. Aceasta eroare s-a regasit in toate proiectele ulterioare ale legii, nefiind indreptata de cei care au redactat actul normativ. Nimeni nu a putut dovedi cum a fost posibila aceasta eroare desi era evident, prin interpretarea textului ca un intreg ca articolul final se gasea in contradictie cu textul anterior precum si cu scopul actului astfel cum a fost descris in nota sa de fundamentare.Aceasta instanta a refuzat sa accepte o interpetare literala a acestei legi si a rectificat continutul sau prin pozitionarea cuvintului “nu” in locul care ii era destinat in mod evident.

Textul de lege aflat in fata noastra pentru a fi interpretat nu a fost niciodata aplicat in mod strict. Cu secole in urma a fost stabilit faptul ca uciderea in legitima aparare nu este o infractiune. Nimic din actuala redactare a legii care nu ne trimite la aceasta interpretare. Au fost facute citeva incercari de a pune de acord textul legii cu tratamentul legal al legitimei aparari dar, in opinia mea, acestea sunt mai curind niste sofisme ingenioase. Adevarul este ca exceptia care se face in favoarea legitimei aparari nu poate fi compatibila cu textul normei care interzice omorul dar poate fi in concordanta cu scopul acestei interdictii.

Adevarata adaptare a normei cu situatia legitimei aparari poate sa fie gasita in urmatoarea argumentatie : unul din obiectivele principale pe care le urmareste norma de drept penal este aceea de a preveni producerea unei infractiuni. Acum devine clar ca daca am legifera omorul in legitima aparare ca o infractiune, o asemenea norma nu ar putea sa-si exercite rolul sau preventiv. Un om amenintat va raspunde agresorului sau, indiferent de prevederile legii. Privind astfel la scopul extins al dreptului penal putem declara in mod sigur ca regula privind interdictia omorului nu intentioneaza sa fie aplicata cazurilor de legitima aparare

Cind ratiunea pentru care existenta exceptiei de legitima aparare se explica astfel cum am facut-o mai sus, devine evident faptul ca acelasi rationament poate fi aplicat in mod precis si spetei aflata in discutia instantei. Daca in viitor un alt grup de oameni se va gasi intr-o situatie la fel de tragica cu cea a inculpatilor, putem fi siguri ca decizia lor de a trai sau de a muri nu va putea fi controlata de continutul codului nostru penal. In consecinta, daca vom citi articolul privind omorul din aceasta perspectiva vom ajunge la concluzia ca nu se aplica in acest caz. Aceasta neaplicare a legii este justificata de aceleasi considerente pe care predecesorii nostrii le-au folosit secole de-a rindul in cazul legitimei aparari.

Exista voci care atrag atentia asupra faptului ca puterea legii este slabita de cite ori o instanta, dupa ce analizeaza scopul unei norme juridice, interpreteaza legislatia intr-un sens care nu este evident la prima vedere unui cititor neavizat, care nu a examinat cu atentie contextul normativ sau scopul legii respective. Accept fara rezerve declaratia ca aceasta instanta se supune legilor statului nostru si isi exercita puterile sub autoritatea vointei legitime a Parlamentului. Argumentatia pe care am expus-o mai sus nu ridica nicio problema legata de fidelitatea fata de legile in vigoare, desi este posibil sa aduca in discutie o distinctie intre o fidelitate rationala si una irationala. Dar niciun superior nu isi doreste un executant care nu are capacitatea de a citi printre rinduri. Si cea mai putin instruita menajera stie ca atunci cind i se spune sa “curete supa si sa dreaga cartofii”, stapina casei nu vrea sa spuna exact acest lucru. Ea stie totodata ca daca stapinul ii spune sa “lase totul si sa vina repede” el nu a luat in considerare situatia in care salva copilul care se prabusise in canalul de scurgere din curtea casei. Desigur avem dreptul de a ne astepta la un grad similar de iteligenta din partea sistemului judiciar. Corectarea erorilor evidente sau scaparilor normative nu submineaza autoritatea puterii legislative ci face ca vointa sa sa poata fi pusa efectiv in practica.

In consecinta consider ca in toate aspectele acestui caz inculpatii sunt nevinovati de uciderea lui Roger Whetmore si ca hotarirea instantei inferioare trebuie desfiintata.

Judecatorul TATTING

Atunci cind imi execut obligatiile ce imi revin ca judecator al acestei instante de obicei sunt capabil sa disociez elementele emotionale si cele rationale ale reactiilor mele si sa hotarasc asupra cazului in functie de cele din urma. Trecind in revista acest caz gasesc ca resursele obisnuite ale judecatii mele refuza sa functioneze. Din punct de vedere emotional simt un conflict intre simpatia pentru acesti oameni si sentimentul de oroare si dezgust fata de actul mostruos pe care l-au comis. Am tot sperat ca as putea fi capabil sa pun deoparte aceste emotii ca fiind irelevante si sa hotarasc asupra cazului pe baza demonstratiei convingatoare si logice ce ar fi rezultat din aplicarea legii noastre.Din pacate, aceasta dezbatere nu mi-a oferit o astfel de demonstratie.

Analizind opinia judecatorului Foster, o gasesc plina de contradictii si sofisme. Sa incepem cu primul sau argument : acesti oameni nu se supun legii noastre pentru ca nu se gaseau intr-o “stare de organizare sociala" ci intr-o "stare naturala". Nu imi este clar care este motivul acestui argument : sa fi fost din cazua grosimii pietrelor care i-au facut prizonieri sau pentru ca le era foame, ori pentru ca au agreeat un nou "contract social" prin care legile obisnuite ale societatii au fost inlocuite de o aruncare de zaruri. Alte dificultati in a intelege argumentul apar atunci cind ridicam urmatoarea problema : daca acesti oameni au trecut de sub jurisdictia legilor noastre obisnuite sub cea a "dreptului natural", cind anume s-a intimplat aceasta? Oare atunci cind intrarea in pestera a fost blocata, cind amenintarea cu moartea prin infometare a atins un anume grad de intensitate, sau atunci cind s-a ajuns la intelegerea de a arunca zarurile ? Aceste incertitudini ale teoriei propuse de colegul meu ne pot pune in mare dificultate. Sa presupunem, de exemplu, ca unul din acesti oameni ar fi implinit virsta majoratului in timp ce era izolat in pestera. La ce data ar fi fost considerat major – la data la care efectiv a implinit aceasta virsta, dar cind se afla, in mod ipotetic, in afara legilor noastre uzuale, sau la data cind a fost eliberat din pestera si a devenit din nou subiect al dreptului nostru "pozitiv", cum il numeste colegul meu. Aceste dificultati pot fi considerate frivole, dar ele sunt necesare tocmai pentru a arata frivolitatea teoriei care le poate naste.

Nu este necesar sa exploram aceste chestiuni in detaliu pentru a demonstra absurditatea pozitiei colegului meu. Atit eu cit si domnia sa suntem numiti judecatori ai acestui stat, am jurat si am fost investiti cu autoritatea de a administra aplicarea legilor statului. Cu ce autoritate ne-am putea noi constitui intr-o "Instanta a Dreptului Natural"? Daca acesti oameni se aflau intr-adevar sub o lege a dreptului natural, unde isi are izvorul autoritatea noastra de a interpreta si aplica astfel de norme? Cu siguranta nu ne gasim intr-o astfel de stare.

Sa aruncam o privire asupra acestui "cod" al dreptului natural pe care colegul meu l-a propus pentru ca noi sa il putem aplica acestui caz. Este un cod in care legea contractelor este mai importanta decit legislatia privind omorul. Ce cod odios si incoerent! Este un cod in care un om poate sa puna in aplicare o intelegere valabila prin care isi imputerniceste semenii sa ii manince trupul. Mai mult, conform prevederilor acestui cod, o asemenea intelegere odata incheiata este irevocabila iar daca una din parti indrazneste sa se retraga ceilalti vor lua legea in propriile maini si vor pune aplicare intelegerea prin violenta – iar acest lucru colegul meu judecator l-a trecut sub tacere convenabila : efectul pe care retragerea lui Whetmore il are asupra teoriei sale.

Principiul pe care incearca Foster sa il explice are si alte implicatii pe care nu le putem accepta. El sustine ca atunci cind inculpatii s-au aruncat asupra lui Whetmore si l-au ucis (nu stim cum, probabil aruncind cu pietre) ei isi exercitau doar drepturile nascute din intelegerea lor. Sa prespunem insa ca Whetmore ar fi avut ascuns asupra lui un revolver cu care ar fi ucis pe cei care incercau sa ii ia viata, ca sa si-o salveze pe a sa. Dupa rationamentul colegului meu, Whetmore ar fi un criminal, cit timp legitima aparare ar putea sa ii fie refuzata. Daca inclupatii erau in drept atunci cind l-au ucis pe Whetmore, desigur ca acesta nu ar putea sa mai pledeze pentru o legitima aparare daca si-ar fi aparat viata, asa cum nu poate pleda pentru legitima aparare un condamnat la moarte care se lupta cu calaul care in mod legal ii infasoara nodul in jurul gitului, pentru a fi spinzurat.

Toate aceste consideratii ma determina sa nu pot accepta prima parte a argumentului pe care l-a expus judecatorul Foster. Nu pot accepta ideea ca inculpatilor li se aplica un cod al dreptului natural pe care aceasta instanta este obligata sa il aplice asa cum nu pot accepta regulile odioase si perverse pe care el le-a desprins din acest cod.

Ma opresc acum la partea a doua a opiniei colegului meu, prin care acesta incearca sa arate ca inculpatii nu au incalcat prevederile legilor acestui stat. In acest punct lucrurile devin pentru mine pline de ambiugitati, in loc sa fie clare iar colegul meu pare sa nu aiba cunostinta de problemele pe care le ridica demonstratia sa .

Esenta argumentului prezentat de colegul meu poate fi pusa in urmatorii termeni: nici o lege, oricum ar fi ea formulata, nu ar trebui sa fie aplicata intr-un mod in care sa intre in conflict cu scopul sau. Unul din scopurile legii penale este acela de a preveni crima. Aplicarea legii care impiedica oamenii sa se omoare intre ei la imprejurarile specifice ale acestui caz ar intra in contradictie cu scopul legii privind infractiunea de omor, pentru ca este imposibil de a crede ca prevederile unei legi ar putea opera intr-o maniera preventiva asupra cuiva pus in situatia de alege intre viata si moarte. Rationamentul pentru care aceast caz ar putea face exceptie de la aplicarea acestei norme este acelasi cu cel pe care il invocam atunci cind discutam despre legitima aparare, sustine colegul meu.

La prima vedere, aceasta demonstratie pare foarte convingatoare, intr-adevar. Intepretarea colegului meu cu privire la rationamentul care sta la baza legitimei aparari este sustinuta chiar de o decizie a acestei instante, in cazul Commonwealth v. Parry. Desi aceasta decizie a fost trecuta cu vederea in analizele si hotararile care au urmat, ea sustine fara nicio indoiala interpretarea colegului meu.

In continuare voi sublinia pe scurt neclaritatile pe care le descopar atunci cind examinez argumentarea colegului meu cu mai multa atentie. Este adevarat ca o lege trebuie sa fie aplicata conform cu scopul sau si ca unul din scopurile legii penale este acela de a preveni comiterea infractiunilor. Dificultatea este ca legea penala are si alte scopuri. S-a spus deasemenea ca un alt scop al sau este de a oferi o "supapa organizata" pentru instinctul uman al razbunarii.[Commonwealth v. Scape] S-a mai spus ca alt scop este acela de a reabilita pe raufacator. [ Commonwealth v. Makeover.] Au fost propuse si alte teorii. Presupunind ca trebuie sa interpretam legea prin prisma scopului sau, cum procedam cind legea are mai multe scopuri sau cand exista divergente in ce priveste scopurile sale?

O dificultate similara avem atunci cand, desi exista o autoritate care confirma interpretarea colegului meu cu privire la fundamentarea legitmei aparari, exista o alta autoritate care sustine o alta argumentare. Intr-adevar, nu am auzit niciodata explicatia data de colegul meu pentru a explica legitima aparare, inainte de a citi decizia Commonwealth v. Parry.  Teoria dreptului penal, cea care se preda in scolile de drept, asa cum a fost memorata de generatii intregi de studenti, pune lucrurile in urmatorii termeni : normele penale privind omuciderea  pedepsesc actele savarsite cu intentie. Persoana care reactioneaza la o amentintare agresiva asupra sa nu actioneaza cu intentie, ci ca un rezultat al unui impuls adinc implantat in natura umana. Cred ca acest subiect este familiar tuturor avocatilor, fiindca el este un subiect important la examenele de intrare in barou.

Explicatiile familiare pe care le dam acestei exceptii nu pot fi insa aplicate prin analogie la imprejurarile cazului de fata. Acesti oameni nu numai ca au actionat cu intentie insa au deliberat asupra actiunii lor si au actionat dupa ore intregi de discutii asupra a ceea ce ar trebui sa faca. Din nou avem de-a face cu un drum care se bifurca, cu argumente pline de contradictii. Contradictiile acestui caz sunt amplificate de faptul ca trebuie sa folosim un rationament care se regaseste intr-un precedent aproape necunoscut acestei instante, opus unui alt rationament care formeaza o parte din traditia scolii noastre de drept dar care, din cite cunoastem, nu a fost niciodata preluat de o hotarare judecatoreasca.

Recunosc relevanta precedentelor citate de colegul meu in ce priveste plasarea nepotrivita a unei negatii si a piritului care a parcat peste limita de timp. Dar ce legatura au acestea cu unul din precedentele care au marcat jurisprudenta noastra, despre care colegul meu nu spune nici un cuvint? Este vorba de Commonwealth vs. Valjean. Desi acest caz este relatat intr-un mod oarecum obscur, se pare ca piritul a fost condamnat pentru furtul unei felii de paine, desi apararea a sustinut ca acesta se gasea intr-o stare avansata de infometare. Instanta a refuzat argumentul apararii. Daca foamea nu poate justifica furtul unui aliment firesc si natural, cum ar putea sa justifice omorul si canibalismul? Daca privim din nou lucrurile din perspectiva preventiei, este oare posibil ca o persoana sa moara de foame pentru a evita o sentinta cu inchisoarea pentru furtul unei bucati de paine? Rationamentul colegului meu ne constringe sa respingem aplicarea precedentului Commonwealth vs. Valjean si a practicii judiciare dezvoltata ulterior ca o consecinta a acestuia.

Din nou am o dificultate in a afirma ca o decizie privind vinovatia inculpatilor ar putea avea un efect de preventie. Stigmatul cuvintului “ucigas” este atit de puternic incit, daca acesti oameni ar fi fost constienti ca actul lor va fi calificat de lege ca fiind o infractiune de omor, probabil ca ar mai fi asteptat macar citeva zile inainte de a-si pune planul in aplicare. In acest timp poate ca actiunea de salvare ar fi avut succes. Imi dau seama ca aceasta observatie reduce din diferenta cu putin si nu o inlatura cu totul. Este totodata adevarat ca acest element de preventie va fi mai slab in acest caz decit in situatiile uzuale de aplicare a legii penale.

Avem dificultati in accepta propunerea judecatorului Foster de a vedea in acest caz o exeptie de la norma penala, desi aceste retineri nu le regasim in motivarea sa. Care ar putea fi scopul acestei exceptii? Avem un grup de oameni care a hotarit tragerea la sorti iar victima a fost ea insasi de acord cu aceasta, la inceput. Cum am fi argumentat aceasta exceptie daca Whetmore ar fi refuzat inca de la inceput sa ia parte la plan? Am fi permis unei majoritati a grupului sa treaca peste vointa lui? Sau, presupunind ca nu ar fi fost hotarit nici un plan si ca ceilalti pur si simplu s-ar fi inteles in secret sa il ucida pe Whetmore motivindu-si gestul prin faptul ca acesta a fost cel mai slabit dintre toti. Sau, din nou, sa presupunem ca ar fi fost ales un alt sistem de selectie a "victimei", bazat pe un alt principiu de alegere cum ar fi acela ca toti ceilalti erau atei si numai Whetmore credea in viata dupa moarte .Aceste exemple ar putea continua, dar am ridicat suficiente probleme pentru a intelege multitudinea dificultatilor ascunse pe care rationamentul colegului meu le ascunde.

Desigur imi dau seama ca as putea sa ridic o problema care nu a fost niciodata pusa, cit timp niciun grup de oameni nu va fi din nou in situatia de a comite aceste indoielnice acte despre care discutam aici. Cu toate acestea, daca vom reflecta mai bine, chiar daca suntem siguri ca nu vom mai intalni astfel de cazuri in viitor, nu cumva exemplele pe care le-am dat arata lipsa ratiunii si coerentei principiilor in interpretarea pe care o da colegul meu ? Nu cumva soliditatea rationamentului trebuie sa fie verificata de concluziile care decurg din acesta, fara o referinta la accidentele unui posibil litigiu in viitor ? Daca asa este intr-adevar, de ce sunt judecatorii acestei instante preocupati atat de des sa puna in discutie problema unei ocazii viitoare in care am putea aplica un principiu juridic dedus din solutia cazului aflat astazi in fata noastra ? Este aceasta o situatie in care un rationament juridic se dovesteste eronat si este criticat de un precedent judiciar, astfel incat ne este permis sa aplicam acel precedent, sau poate chiar avem obligatia sa o facem ?

Cu cat examinez mai indeaproape acest caz, cu atat devin mai implicat emotional. Mintea mea se incalceste in firele unei plase aruncate pentru insasi salvarea mea. Gasesc astfel ca aproape fiecare argument relevant pentru decizia noastra este contrabalansat de un contra-argument care duce in directia opusa. Colegul Foster nu a dezvaluit, ori poate ca nu pot eu sa descopar, nicio formula capabila sa rezolve echivocul care ma inconjoara din toate partile. 

Am reflectat asupra acestui caz cu cel mai intens efort rational de care sunt capabil. De la ultima zi de infatisare abia am putut sa dorm. Atunci cand ma simt inclinat sa accept viziunea colegului Foster, sunt cuprins de setimentul ca argumentele sale nu sunt viciate din punct de vedere rational si necesita o reevaluare esentiala.Pe de alta parte, atunci cand inclin sa accept sentinata condamnarii, sunt lovit de absurdiatea de a curma vietile acestor oameni care au fost salvati prin sacrificiul altor zece oameni. Pentru mine este regretabil ca procurorul a considerat necesar sa solicite condamnarea pentru omor. Daca am fi avut in legislatia noastra o prevedere explicita care sa incrimineze consumul de carne umana, solutia noastra ar fi fost mai clara. Daca faptele inclulpatilor nu au si alte conotatii penale, cred ca ar fi fost mai intelept ca ei sa nu fi fost deloc trimisi in judecata. Din pacate insa acesti oameni au fost trimisi in judecata si instanta de fond s-a pronuntat deja iar noi ne gasim astazi in fata acestei nefericite decizii.

Pentru ca sunt cu totul incapabil sa rezolv aceste contradictiile si indoielile pe care le am in legatura cu aplicarea legii in acest caz, voi face un anunt care probabil nu are un precedent in istoria acestui tribunal. Declar ca ma abtin sa iau o decizie si sa judec in acest caz.

Judecatorul KEEN

As dori sa incep prin a raspunde la doua chestiuni care nu au fost aduse in fata instantei.

In primul rand sa examinam daca ar trebui sa existe un act de clementa din partea puterii executive in cazul in care mentinem solutia de condamnare a primei instante. In cadrul sistemului nostru de guvernamant aceasta este o problema a Guvernatorului si nu a noastra. Din acest motiv nu sunt de acord cu paragraful in care Presedintele instantei da instructiuni Guvernatorului ca sef al puterii executive in legatura cu ceea ce ar trebui sa faca in acest caz si sugereaza ca ar fi nepotrivit ca instructiunile sale sa nu fie urmate. Aceasta este o confuzie intre functiile puterilor – o confuzie pe care sistemul judiciar este ultimul chemat sa o faca. Doresc sa declar ca in locul Guvernatorului as merge mai departe in a acorda clementa mai mult chiar decat se solicita prin cererile de gratiere. As elibera pe toti acesti oameni inculpati in cazul de fata, intrucat consider ca deja au suferit suficient pentru a plati pentru ceea ce au facut. As vrea sa fiu bine inteles ca aceasta remarca o fac in virtutea conditiei mele civile de cetatean care, prin intamplarea de a detine o functie publica, a ajuns sa cunoasca in detaliu faptele acestui caz. In ceea ce priveste atributiile mele de judecator, nu sunt in pozitia de a adresa instructiuni Guvernatorului, ori de a lua in considerare ceea ce ar putea el face sau nu face, atunci cand imi formulez decizia care se supune in intregime numai legilor acestui stat.

A doua chestiune pe care vreau sa o inlatur este in legatura cu problema daca ceea ce au facut acesti oameni este « corect » sau « gresit» ori daca este « rau » sau « bine ». Aceasta e o alta problema care este irelevanta pentru atributiile mele de judecator, cat timp am jurat la preluarea functiei sa aplic legea statului si nu convingerile mele morale sau de alta natura. Prin inlaturarea acestei chestiuni pot astfel sa resping in siguranta prima parte, mai poetica, din argumentul colegului Foster. Elementul de fantezie pe care il contine argumentul sau a fost indeajuns criticat si dezaluit de incercarea colegului Tatting de a trata cu seriozitate acel rationament.

Singura problema asupra careia trebuie sa hotaram este daca inculpatii au curmat cu intentie viata lui Roger Whetmore, in sensul prevazut de art.12 al Codului Penal al statului nostru. Prevederile art. 12 sunt urmatoarele : « oricine va curma cu intentie viata altcuiva va fi pedepsit cu moartea ». Cred ca orice observator independent, care doreste sa dea acestor cuvinte sensul lor natural, ar concluziona in mod cert ca inculpatii au “curmat cu intentie viata” lui Roger Whetmore.

De unde provin toate dificultatile acestui caz si de ce sunt necesare atatea pagini de discutie pentru ceva atat de evident?

Dificultatile acestui caz, oricare ar fi forma incalcita sub care ni se prezinta, au toate o singura cauza. Aceasta este nereusita de a deosebi aspectele legale de cele morale. Pe scurt, colegilor mei judecatori nu le place faptul ca legea astfel cum este ea redactata cere condamnarea acestor inculpati. Si mie imi vine greu, dar spre deosebire de ei, eu respect obligatiile functiei mele care imi cer sa las deoparte preferintele personale atunci cind e vorba de interpretarea si aplicarea legilor acestei tari.

Binenteles ca judecatorul Foster nu admite ca este animat de resentimente personale fata de textul legii. In loc de a recunoaste aceasta, dezvolta o argumentare care ne este familiara. El sustine ca o instanta se poate abate de la textul legii atunci cind considera ca ceva care nu este expres prevazut de aceasta - si numeste acest ceva "Scop"- poate fi folosit pentru a justifica o concluzie pe care instanta o considera a fi potrivita in imprejurarile date. Discutia aceasta am mai avut-o si in trecut cu colegii mei. Inainte de a dezbate aspectele particulare ale acestei teorii in cazul de fata, as dori sa fac pe scurt citeva consideratii privind istoria acestei probleme si implicatiile sale pentru lege si guvernamint, in general.

Au fost vremuri cind judecatorii puteau foarte usor sa legifereze, si cu totii stim ca atunci unele din legile noastre erau elaborate mai curind de puterea judecatoreasca. Acestea erau timpuri cind principiile acceptate de stiintele politice nu clarificasera inca ierarhia si functiile diferitelor "brate" ale statului. Cu totii cunoastem problema tragica a acestei incertitudini iscate in scurtul "razboi civil" izbucnit intre puterea judecatoreasca, pe de o parte, si puterea executiva si legislativa, de cealalta parte. Nu e nevoie sa reamintim aici in detaliu cauzele care au contribuit la acea nemaivazuta lupta pentru putere ; ele includ atat lipsa de reprezentativitate a Parlamentului, rezultata din impartirea tarii in sectii electorale care nu aveau legatura cu distributia reala a populatiei dar si personalitatea puternica si popularitatea de care se bucura la acea vreme Presedintele Curtii Supreme. Este suficient sa observam ca acele zile au trecut si locul incertitudinii a fost luat de un principiu clar : suprematia puterii legislative. Din acest principiu decurge obligatia puterii judecatoresti de a pune in aplicare cu consecventa legea scrisa si de a interpreta aceasta lege in sensul ei deplin fara a fi influentati de dorintele noastre sau de conceptiile noastre despre justitie. Nu pun in discutie principiul care interzice revizuirea legilor de catre puterea judecatoreasca - daca acesta este bun sau rau, acceptabil sau inacceptabil ; observ doar ca acest principiu a fost acceptat tacit si sta la baza ordinii juridice si de guvernamant pe care am jurat sa o respect.

Dupa cum principiul suprematiei puterii legislative a fost acceptat in mod teoretic de secole, la fel insa persista o traditie a juristilor si o forta de inertie a unor deprinderi de judecata care au ca rezultat faptul ca multi judecatori nu sunt impacati cu ideea unui rol restrins pe care noua ordine le-o impune. Colegul Foster face parte din acest grup. Modul in care el trateaza legile este acela al unui judecator care traia acum cinci sute de ani.

Ne este familiar tuturor modul in care este realizat procesul prin care puterea judecatoresca revizuieste legislatia in vigoare care nu ii convine. Daca citim opinia coleguluii Foster avem oportunitatea de a vedea cum la lucru acest proces in toate domeniile juridice. Sunt personal atit de obisnuit cu acest mecanism incit in cazul in care colegul meu Foster ar fi declarat incapabil sa judece o cauza sunt sigur ca as reusi sa redactez opinia sa in mod satifacator fara a avea vreun alt indiciu decit acela daca agreeaza sau nu efectul prevederilor normelor care se aplica in cazul supus judecatii.  

Astfel, procesul de revizuire judiciara are trei etape. Primul este acela de a intui un fel de "scop unic" pe care legea il serveste. Aceasta, desi nici o lege din sute nu are un astfel de "scop unic" iar obiectivele fiecarei norme, aproape, pot fi interpretate in mod diferit, in functie de interesele celor care o promoveaza. Al doilea pas este a acela de a descoperi ca un imaginar "legislator", lucrind la realizarea "scopului" imaginar a scapat ceva din vedere ori a lasat un gol sau o imperfectiune in opera sa. Aici intervine partea finala si cea mai reconfortanta a acestui proces care este, desigur, umplerea acestui gol creat. Quod erat faciendum.[Ceea ce era de dezvaluit, a iesit la iveala ]

Incapatinarea colegului Foster de a gasi goluri in textele legii imi aminteste despre o veche poveste a unui om care a mincat o pereche de pantofi. Intrebat fiind cum I-a placut, a raspuns ca ceea ce I-a placut cel mai mult a fost gaurile. Intr-un mod asemanator gindeste si colegul meu despre lege: cu cit mai multe lipsuri exista, cu atit mai mult in place norma respectiva. Pe scurt, lui nu ii place deloc textul legii.

Nimeni nu si-ar fi dorit un caz mai bun pentru a ilustra natura speciala a acestui proces de acoperire a golurilor, decit speta aflata in dezbaterea noastra. Colegul meu crede ca stie exact ce a cautat omul atunci cand a definit infractiunea de omor : este ceva ce el numeste "prevenirea" crimei. Judecatorul Tatting a aratat deja cit de mult este depasita aceasta intepretare. Dar eu cred ca problemele sunt mai profunde. Ma indoiesc ca atunci cind legea pedepseste uciderea unui om ea are in vedere vreun scop, in orice inteles obisnuit al acestei notiuni. In primul rind, o asemenea lege reflecta o convingere adinc umana ca a ucide unui semen este ceva gresit si ca trebuie sa se intimple ceva cu cel care a comis acest act. Daca am fi fortati dezvoltam aceasta chestiune, probabil ca vom gasi sprijin in teoriile sofisticate ale criminologilor care, desigur, nu au intentiile celor care au intocmit legea. Am putea totodata sa observam ca oamenii isi vor indeplini obligatiile lor mai bine si vor trai mai fericiti daca stiu ca sunt protejati impotriva oricaror atacuri violente. Avind in minte faptul ca victima unei omucideri de obicei nu este o persoana prea placuta, vom putea adauga citeva consideratii legate de faptul ca a ne dispensa de cei pe care nu ii agreem nu trebuie sa fie o functie la indemana unei persoane private ci neaparat un monopol al statului. Toate acestea imi amintesc de un avocat care cindva argumenta intr-un caz ca legea prin care se cerea ca medicii sa aiba o licenta este un lucru bun deoarece face ca ratele de plata pentru o asigurare de viata sa fie mai mici pe seama cresterii nivelului de sanatate a populatiei. Exista din pacate conceptul de a supra-explica lucrurile evidente.

Daca nu cunoastem care este scopul legii privind omuciderea, cum putem oare spune ca exista o lipsa a acestei legi? Cum putem sti ce anume a gindit cel care a intocmit legea si legiuitorul in general despre problema uciderii unui om pentru a fi mancat? Colegul Tatting a aratat o repulsie de inteles fata de canibalism, desi un pic exagerata. De unde stim ca predecesorii sai nu ar fi simtit aceeasi repulsie, poate chiar la un nivel mai inalt? Antropologii spun ca teama de o actiune interzisa poate fi amplificata de circumstantele care amplifica tentatiile sale, asa cum incestul este pedepsit cel mai sever in comunitatile in care modul de a relationa avantajeaza aparitia sa. Cu siguranta in perioada care a urmat Marelui Conflict au existat numeroase tentatii de antropofogie. Poate tocmai aceasta este cauza pentru care stramosii nostri au definit infractiunea de omor in termeni atat de largi si nu au denumit o forma anume a acestuia. Toate acestea sunt presupuneri, desigur, dar este foarte clar ca nici eu si nici colegul meu Foster nu putem sti care a fost « scopul » legii care defineste infractiunea de omor.

Consideratii similare cu cele de mai sus pot fi dezvoltate si in ce priveste exceptia privind legitima aparare, care joaca un rol atit de important in opinia colegilor mei Foster si Tatting. Intr-adevar in decizia Commonwealth vs. Parry gasim un obiter dictum (comentariu care nu tine de esenta hotararii) care poate justifica aceasta exceptie pornind de la premisa ca scopul legislatiei penale este de a preveni infractionalitatea. Este de asemenea adevarat ca generatii de studenti ai facultatilor de drept au invatat ca acesta exceptie este fundamentata pe lipsa de intentie a celui care actioneaza in legitima aparare, iar acesti studenti au trecut examenele de admitere in barou repetand ceea ce profesorii lor i-au invatat. Aceste ultime observatii le-as putea inlatura ca fiind irelevante pentru simplu fapt ca profesorii si examinatorii barourilor nu au caderea de a interpreta legea asa cum noi, judecatorii, o facem. Din nou insa, problema e mai profunda. Atunci cind avem de-a face cu norma sau cu exceptia de la norma chestiunea nu este aflarea intentiei presupuse a normei ci care este intinderea aplicarii sale. Limitele aplicarii principiului legitimei aparari astfel cum au fost stabilite de aceasta instanta sunt clare : legitima aparare se aplica situatiilor in care o persoana opune rezistenta atunci cind viata sa ii este amenintata. Iata de ce este foarte clar ca speta de fata nu se incadreaza in limitele de aplicare a exceptiei de legitima aparare atit timp cit Whetmore nu a amenintat in nici un fel viata inculpatilor judecati astazi.

Colegul Tatting scoate la suprafata slabiciunea esentiala a argumentelor aduse de colegul Foster prin incercarea sa de a imprima consideratiilor sale despre legea scrisa o aura de legitimitate. Colegul Tatting face eforturi insemnate prin incercarea de a combina fidelitatea sa fata de textul legii cu morala usoara a judecatorului Foster. Problema acestei incercari este aceea a unei erori substantiale in ce priveste exercitarea actului de justitie. Pur si simplu este imposibil sa aplici textul legii si in acelasi timp sa il reformulezi astfel incit sa se conformeze cu propriile dorinte.

Stiu ca argumentele pe care le aduc in prezentarea opiniei mele nu vor fi acceptate de cei care analizeaza doar efectele imediate ale acestei decizii si vor ignora implicatiile pe termen lung ale unui act de dispozitie asupra legii asumat de puterea judecatoreasca. O decizie severa nu este niciodata si una populara. Judecatorii au fost deseori amintiti in literatura pentru abilitatea extraordinara de a emite hotariri evazive si de a motiva cu elemente minore decizii in care partile in litigiu ar fi putut fi private de drepturile lor tocmai pentru ca opinia publica a considerat ca aceste drepturi nu trebuie sa le fie acordate. Dar cred ca ingaduinta judecatorilor face mai mult rau pe termen lung decit o decizie severa. Deciziile severe in cazurile dificile, ca acesta, pot avea chiar o anumita valoare morala prin aceea ca le reaminteste oamenilor care le este raspunderiea fata de legea care este in ultima instanta creatia lor.Totodata le reaminteste ca nu exista nici un principiu al iertarii personale care poate elibera de raspundere pe reprezentantii lor.

Voi merge chiar mai departe si voi spune ca, pe linga faptul ca principiile pe care le-am expus sunt fundamentale pentru speta de fata, daca aceste principii ar fi fost respectate de la inceputuri, am fi mostenit un sistem juridic mai bun de la inaintasii nostrii. De exemplu, in ce priveste principiul legitimei aparari, daca instantele noastre ar fi urmat intocmai textul legii initiale, rezultatul ar fi fost o revizuire inevitabila a textului de catre legislativ. Aceasta revizuire ar fi fost bazata pe sprijinul filozofilor dreptului natural si a psihologilor iar rezultatul ar fi fost o reglementare clara si rationala, in locul unor tirade comune si a distinctilor metafizice pe care le regasim in textul hotaririlor judecatoresti si ale articolelor din doctrina.

Aceste concluzii depasesc desigur atributiile pe care le am in legatura cu cazul de fata, dar am simtit nevoia sa le fac publice deoarece cred sincer despre colegii mei ca nu sunt suficient de constienti despre pericolele pe care le ridica opinia colegului Foster.

In final sunt de parere ca hotararea primei instante trebuie pastrata astfel cum a fost pronuntata.

Judecatorul HANDY

Am ascultat cu uimire raţionamentele întortocheate pe care acest caz simplu le-a prilejuit. Nu încetez să mă mir de abilitatea colegilor mei de a arunca o cortină obscură de legalisme peste fiecare din problemele asupra cărora trebuie să decidă. Am ascultat astăzi discursuri despre distincţia dintre dreptul pozitiv si dreptul natural, dintre limbajul si scopul normelor, dintre puterea judecatorească si cea executivă, dintre legiferarea prin hotărâri judecătoreşti si atributiile parlamentului. Sunt dezămagit că nimeni nu a ridicat problema naturii juridice a înţtelegerii încheiate in peşteră : dacă a fost unilaterală sau bilaterală şi dacă nu cumva putem considera ca Whetmore si-a revocat oferta inainte de a se trece la executarea intelegerii?

Ce au toate acestea de-a face cu cazul de fata? Problema aflata in fata noastra este de fapt ce trebuie sa facem noi, in calitate de functionari publici, cu acesti inculpati? Aceasta este o chestiune de intelepciune practica, de a hotari in functie de context si nu purtind discutii abstracte ci in functie de realitatile mundane. Cind speta este abordata din acest unghi, ea devine, in opinia mea, una din cele mai simple probleme care au fost inaintate spre rezolvare acestei instante.

Inainte de a arata care sunt concluziile mele in legatura cu acest caz, voi trece in revista pe scurt cateva din chestiunile fundamentale care sunt implicate, asupra carora colegii mei au pareri diferite inca de cand am fost numit in aceasta functie.

Nu am reusit niciodata sa ii fac sa inteleaga pe colegii mei ca activitatea noastra tine de domeniul relatiilor interumane si ca noi hotarim asupra destinelor unor oameni si nu asupra unor cuvinte aflate pe o foaie de hirtie ori asupra problemelor ridicate de teorii abstracte. Hotararile sunt bune atunci cind cei care hotarasc inteleg conceptiile si sentimentele poporului. Se iau hotariri strambe cind aceasta intelegere lipseste.

Dintre toate puterile de guvernamint puterea judecatoreasca este cea care pierde cel mai usor contactul cu oamenii obisnuiti. Motivele pentru care se intimpla aceasta sunt evidente. In timp ce masele reactioneaza la cateva chestiuni de ansamblu, de baza, ale unei probleme, judecatorii analizeaza in cele mai mici detalii cazurile prezentate. Ambele parti angajeaza avocati care analizeaza si despica firul in patru. Judecatori si avocati sunt in competitie pentru a vedea cine poate poate descoperi cel mai mare numar de dificultati si diferente intr- un set dat de fapte. Fiecare parte inearca sa gaseasca situatii, adevarate sau false, care sa demonteze demonstratia celeilalte parti. Pentru a intari demonstratia, se inventeaza sau se importa mai multe diferente si distincii in situatia data. Cind un set de fapte a fost supus unui asemenea tratament suficient de mult timp, toata viata se scurge din el si nu mai ramine decit o mina de praf.

Imi dau seama acum ca oricind vom avea de-a face cu reguli si principii abstracte, avocatii vor gasi intodeauna o cale de a face distinctii. Pina la un punct, situatia descrisa este un rau necesar pe care il gasim in orice forma de reglementare a activitatilor umane. Dar cred ca domeniile care au intr-adevar nevoie de reguli si reglementari sunt mult supraestimate. Binenteles ca exista citeva reguli fundamentale ale jocului care trebuie respectate pentru ca jocul sa poata fi jucat. As include printre aceste reguli pe cele privind conduita alegerilor, numirea functionarilor publici si durata numirii lor. Aici trebuie sa existe restrictii in ce priveste discretia numirilor si eliberarea din functie , o anume formalitate a regulilor, o preocupare esentiala pentru ce este supus normei sau lasat in afara ei. Probabil ca domeniul de reglementare a acestor principii ar trebui extins si la alte reguli, cum ar fi cele privind apararea drepturilor si libertatilor civile.

Dar in afara acestor domenii cred ca toti functionarii publici, inclusiv judecatorii, isi vor face meseria mai bine daca for folosi conceptele abstracte si formulele ca pe niste instrumente.Cred ca ar trebui sa folosim ca model un bun administrator si manager care adapteaza principiile si procedurile aflate la indemina sa la imprejurarile cauzului in discutie, selectind din formele disponibile pe cea care se potriveste cea mai bine rezultatului urmarit.

Avantajul cel mai evident al unei asemenea abordari este ca ne permite sa ne rezolvam insarcinarile noastre zilnice cu eficienta si bun simt. Sustinerea pe care o am fata de aceasta teorie are radacini adinci. Cred ca acesta abordare ne discernamintul de care avem nevoie pentru a ne pastra flexibilitatea esentiala pentru a gasi un echilibru rezonabil cu sentimentele celor asupra carora se rasfrang deciziile noastre. Istoria ne arata ca multe guverne au fost distruse si multa mizerie umana a fost cauzata de lipsa acordului dintre cei care conduc si cei care sunt condusi. Societatea este distrusa odata ce apare o falie profunda intre o popor si cei care conduc viata economica, politica si legala. Si in acest caz nici dreptul natural sustinut de colegul Foster si nici fidelitatea colegului Keen fata de textul legii nu ne va folosi la nimic.

Daca vom aplica aceste concepte la cazul de fata, hotararea devine extrem de simpla, cum am spus.Pentru a demonstra aceasta va trebui sa ma refer la citeva realitati pe care colegii nostrii, in teoriile lor sordide si nepopulate de oameni le-au trecut sub tacere desi le cunosc la fel de bine ca si mine.

Prima realitate este ca acest caz a produs un enorm interes public atit in tara cit si in strainatate.Aproape toate revistele si ziarele au scris articole despre el. Editorialistii au impartasit cu cititorii lor informatii confidentiale cum ar fi intentiile de actiune ale guvernului; sute de scrisori ale cititorilor au fost tiparite de ziare.Unul din marile trusturi de presa a facut un sondaj de opinie referitor la intrebarea "Ce decizie credeti ca ar trebui sa ia Curtea Supreama in cazul spelogilor"? Aproape nouzeci la suta si-au exprimat parerea ca inculpatii ar trebui sa fie iertati sau sa fie penalizati cu o pedeapsa simbolica. Este absolut clar ce simte opinia publica fata de acest caz.Am fi putut afla aceasta si fara vreun sondaj, folosind doar bunul simt.

Aceasta face sa ne arate in mod evident nu numai ce ar trebui sa facem, dar ce trebuie sa facem daca dorim sa pastram intre aceasta curte si opinia publica un acord rezonabil si decent. A hotari ca acesti inculpati sunt nevinovati nu ne va implica in nici o smecherie procedurala sau actiune nedemna. Nu e ceruta aplicarea vreunui text de lege care sa fie in dezacord cu practica acestei instante. Cu singuranta nimeni nu va crede ca daca ii vom elibera pe acesti oameni am interpretat in mod usuratic legea mai mult decit au facut-o predecesorii nostrii atunci cind au creeat exceptia legitimei aparari. Daca este ceruta o demonstratie mai detaliata a modului in care decizia noastra este intemeiata pe texte de lege m-as sprijini pe argumentele dezvoltate in partea a doua a motivarii de catre colegul Foster.

Stiu ca toti colegii mei vor fi oripilati de ideea ca aceasta instanta sa ia in considerare opinia publica. Vor argumenta ca opinia publica este emotionala si capricioasa, ca e intemeiata pe jumatati de adevar si asculta de martori care nu sunt interogati de partea adversa.Vor sustine ca legea inconjoara procesul unui caz ca acesta cu masuri de siguranta sofisticate elaborate pentru a fi siguri ca adevarul va fi cunoscut si ca fiecare judecata rationala asupra problemei trebuie sa fie luata in considerare.

Dar haideti sa privim indeaproape citeva din realitatile aplicarii legii noastre penale. Cind cineva este acuzat de savirsirea unei infractiuni exista, vorbind in general, patru moduri in care poate sa scape de pedeapsa. Unul din acestea este decizia judecatorului ca in conformitate cu legea aplicabila nu a comis nici o infractiune.Aceasta este o decizie care are loc intr-un mod mai curind formal si abstract.Dar sa privim celelalte trei moduri in care poate sa scape de pedeapsa.Acestea sunt: (1) o decizie a procurorului de a nu incepe urmarirea penala; (2) o achitare de catre juriu; (3) o gratiere sau o comutare a sentintei hotarita de puterea executiva.Poate oricine pretinde ca aceste decizii sunt respectand proceduri formale si rigide care sa previna erorile, sa excluda interesele personale sau factorii emotionali si sa garanteze ca litera si spiritul legii vor fi respectate?

In cazul unui juriu trebuie sa incadram deliberarile sale intr-o zona relevanta de legalitate dar nu e necesar sa ne amagim prin a crede ca aceasta incercare are succes in realitate.In mod normal faptele acestea trebuiau sa fie judecate sub toate aspectele de catre un juriu. Daca aceasta s-ar fi intimplat sunt sigur ca inculpatii ar fi fost achitati sau ar fi existat o impartire a opiniilor care ar fi evitat condamnarea.Daca juriul ar fi primit indrumari ca foamea oamenilor si intelegerea pe care au facut-o nu reprezinta scuze pentru a decide condamnarea, hotarirea lor ar fi ignorat probabil aceste indrumari si ar fi implicat mai curind o interpretare mult mai distorsionata a textului de lege decit suntem noi tentati sa o dam, ca juristi. Desigur, singurul motiv pentru care acest lucru nu s-a intimplat a fost datorita intimplarii ca presedintele acestui juriu a fost un avocat.Cunostintele sale de drept i-au dat posibilitatea de a formula un raspuns care sa permita juriului sa evite responsabilitatile sale obisnuite.

Colegul Tatting si-a exprimat dezamagirea ca Procurorul nu a hotarat de fapt in numele sau si a transmis instantei cererea de deschidere a actiunii penale.Pe cat de strict a fost cu sine insusi atunci cand s-a conformat cerintelor teoriei juridice, pe atat de multumit este de a fi lasat soarta acestor oameni sa fie hotarata in afara instantei de catre Procuror, pe baza bunului sau simt. Presedintele instantei, pe de alta parte, vede aplicarea bunului simt amanata pana la calendele grecesti, si alaturi de colegul Tatting, nu vrea sa ia parte la aceasta.

Aceasta ma duce spre concluzia opiniei mele, in care ma voi referi la clementa puterii executive.Dupa cum am mai spus, nouazeci la suta din opinia publica ar dori ca Curtea Supreama sa nu ii condamne pe inculpati sau sa decida o pedeapsa mai mult sau mai putin usoara, alta decat condamnarea la moarte.Cei zece la suta ramasi consituie un grup interesant, avind opinii ciudate si divergente.Unul din experti a facut un studiu asupra acestui grup si s-a dovedit ca membrii sau au anumite caracteristici.O parte substantiala din ei au abonamente la ziare de scandal cu o circulatie restrinsa care au oferit cititorilor o imagine distorsionata asupra faptelor acestui caz.Unii au crezut ca "speolog" inseamna "canibal" si ca antropofagia este un curent social.Dar ceea ce vreau sa spun este aceasta: desi fiecare nuanta si opinie a fost reprezentata in grupul supus sondajului, nu a existat nic unul, nici macar un singur membru al majoritatii de noua zeci la suta care sa spuna: "Cred ca ar fi un lucru bun ca instanta sa decida o condamnare la moarte a inculpatilor si apoi sa vina guvernul si sa ii gratieze". Desi aceasta este o solutie care a dominat discutiile noastre intr-o masura mai mica sau mai mare si pe care presedintele acestui complet a propus-o ca modalitate de a evita o hotarire injusta in acelasi timp cu apararea unei anume prestante a legii. Putem sa il asiguram ca daca este sa apere vreo morala,aceasta este doar constiinta domniei sale si nu aceea a opiniei publice care nu stie nimic despre distinctiile sale privind textele de lege. Am mentionat acest aspect deoarece vreau sa subliniez inca o data pericolul ca ne-am putea pierde in prejudecati si am putea uita ca acestea de multe ori nu au o corespondenta cu lumea reala.

Revin acum la cel mai important fapt al acestui caz, ceva ce cu totii cunoastem, desi se pare ca toti colegii mei incearca sa se apere ascunzandu-se sub robele lor de judecatori.Ma refer la perspectiva infricosatoare ca daca acest caz este lasat la latitudinea sa, Guvernatorul va refuza sa ii gratieze pe inculpati sau sa le preschimbe sentinta.Dupa cum stim cu totii, Guvernatorul este un om in virsta, cu vederi conservatoare. Presiunea opiniei publice de multe ori are asupra sa un efect invers decit cel asteptat. Dupa cum am spus si colegilor mei, din intimplare nepoata sotiei mele este prietena buna cu secretara Guvernatorului.Am aflat in mod indirect, dar cred ca pot pune temei pe aceasta, ca el este ferm hotarit sa nu schimbe in nici un fel sentinta acestei instante daca se va decide ca inculpatii au incalcat legea.

Nimeni nu regreta mai mult ca mine ca va trebui sa ma sprijin intr-o chestiune atit de importanta pe o informatie care ar putea fi caracterizata ca fiind zvon. Daca ar fi fost dupa mine, aceasta nu s-ar fi intimplat caci as fi vorbit direct cu Guvernatorul, am fi discutat acest caz impreuna si as fi aflat care este opinia sa, incercind impreuna sa gasim o solutie pentru rezolvarea situatiei.Dar cu siguranta colegii mei nu ar fi vrut sa auda de o asemenea solutie.

Cu toate principiile lor privind obtinerea informatiilor direct de la sursa, au fost foarte tulburati de ceea ce au aflat in mod indirect. Faptele pe care le-am relatat sunt bine stiute de colegii mei, ceea ce si explica de ce Presedintele Curtii( in mod obisnuit avind o conduita model) s-a impotmolit in ideea de a-si arunca roba de judecator in fata Guvernatorului si a-l ameninta cu excomunicarea daca va indrazni sa nu preschimbe pedeapsa; explica de ce colegul Foster a facut eforturi imense de a evita situatia, incercind sa puna pe umerii acestor inculpati o intreaga bibilioteca de carti de drept.Explica totodata de ce colegul meu legalist Keen a facut citiva pasi de partea cealalta a scenei, ca intr-o piesa antica, adresind unele remarci despre puterea executiva "in calitatea sa privata de cetatean". (As observa ca, cu totul intimplator, sfaturile private ale cetateanului Keen vor apare in decizia acestei curti care se va tipari pe cheltuiala contribuabilului).

Trebuie sa marturisesc ca, cu cit imbatrinesc, cu atit devin din ce in ce mai surprins de refuzul oamenilor de a aplica principiile bunului simt in ce priveste problemele legate de lege si guvernare iar acest caz cu adevarat tragic a adincit sentimentul meu de descurajare si consternare. Imi doresc doar sa ii pot convinge pe colegii mei de intelepciunea principiilor pe care le-am aplicat de cand am fost investit in functia de judecator. De fapt, printr-o conjuctura nefericita, am intalnit o problematica asemanatoare cu cea din cazul de fata chiar in primul dosar pe care l-am judecat ca judecator.

O secta religioasa a concediat un preot invinuindu-l ca s-a convertit la practicile si filozofia unei secte rivale. Preotul a pus in circulatie un manifest care acuza pe cei care l-au concediat. O parte din sustinataorii bisericii au convocat o intalnire publica cu scopul de a sustine si explica pozitia acesteia. Preotul a luat parte la aceasta intalnire. Unii au spus ca s-a strecurat in multime deghizat. El insa a sustinut ca a participat ca oricare alta persoana, in mod deschis. In orice caz, atunci cand s-a luat cuvantul preotul a intervenit cu intrebari legate de unele activitati ale bisericii si a facut cateva declaratii in apararea sa. A fost insa interpelat de audienta si in cele din urma a primit mai multe lovituri, printre care si un pumn in plina figura. Preotul a depus o cerere de chemare in judecata prin care a solicitat daune asociatiei care a organizat intalnirea precum si unui numar de zece persoane pe care le-a identificat ca fiind agresori.

Cand am analizat dosarul cauzei, la prima vedere totul a parut foarte complicat. Avocatii au ridicat o multime de probleme de natura juridica. Unele argumente priveau chestiuni de admisibilitate a probelor altele au fost legate de dreptul sau de a profesa. Fiind la inceput de cariera eram nerabdator sa aplic cunostintele teoretice invatate in scoala si am inceput sa examinez toate aceste argumente in detaliu, documentandu-ma si pregatind cu minutiozitate raspunsul meu. Pe masura ce studiam cauza am devenit din ce in ce mai absorbit de complexitatea sa, pregatit fiind sa am o abordare similara cu cea a colegului Tatting. Am realizat insa dintr-o data ca toate acele probleme juriidce complexe nu aveau nimic de a face cu solutia cazului si am inceput sa examinez toata problematica din perspectiva bunului simt. Am privit lucrurile intr-o noua lumina si am inteles ca singurul lucru pe care trebuia sa il fac era sa resping actiunea pentru lipsa de probe.

Am ajuns la aceasta concluzie luand in considerare urmatoarele fapte. Busculada in care reclamantul a fost lovit a fost declansata in circumstante obscure, in care unele persoane incercau sa ajunga in centrul disputelor in timp ce altele incercau sa se indeparteze; unii incercau sa il protejeze pe reclamant in timp ce altii incercau sa il loveasca. Ar fi trecut cateva saptamani pana am fi aflat adevarul depre toate circumstantele cazului. Am hotarat insa ca nicio lovitura in falca nu valoreaza atat de mult pentru statul nostru. (Intre timp urmele altercatiei se vindecasera fara a provoca nicio problema de sanatate preotului). Mai mult, am avut impresia acuta ca reclamantul cautase cu lumanarea aceasta situatie neplacuta. Stia cat de inflamata este atmosfera in legatura cu demiterea sa si ar fi putut gasi cu usurinta un alt loc in care sa isi exprime pozitia sa. Decizia pe care am luat-o a fost puternic sustinuta de presa si de opinia publica, care au dezavuat practicile si opiniie promovate de preotul demis.

Astazi, treizeci de ani mai tarziu, datorita unui procuror ambitios si unui presedinte al juriului foarte legalist, ma confrunt cu o situatie care ridica probleme de principiu similare. Lumea nu pare sa se fi schimbat prea mult cu exceptia faptului ca in acest caz nu vorbim de o decizie in legatura cu cateva sute de "frelars" [moneda oficiala], ci de viata sau de moartea a patru oameni care au suferit deja umilinte pe care multi dintre noi nu le-ar indura in mii de ani. In concluzie, consider ca reclamantii nu sunt vinovati de invinuirile aduse si ca hotararea primei instante trebuie casata.

Judecatorul TATTING

Am fost intrebat de presedintele completului daca doresc sa imi revizuiesc pozitia, dupa ce am luat cunostinta de opiniile colegilor mei. Doresc sa subliniez faptul ca opiniile exprimate imi intaresc convingerea ca nu trebuie sa iau parte la decizia care se va lua in acest caz.

Avand in vedere opiniile exprimate de judecatorii Curtii Supreme, hotararea primei instante si condamnarea pronuntata de aceasta este mentinuta. S-a decis ca executarea sentintei sa aiba loc la ora 6 A.M. in ziua de Vineri, 2 Aprilie, anul 4300 .

POSTSCRIPTUM

Acum, dupa ce hotararea instantei a fost publicata, cititorul nedumerit de alegerea timpului in care se petrece actiunea poate ca vrea sa isi aminteasca ca secolele care ne separa de anul 4300 sunt aproape la fel de multe cu cele care au trecut de la vremurile lui Pericle. Probabil ca nu este necesar sa observ ca Speta speologilor nu are intentia de a fi o satira sau o profetie. Cat despre judecatorii care formeaza completul de judecata sunt, desigur, la fel de imaginari ca si faptele precum si jurisprudenta invocate. Cititorul care refuza sa accepte o astfel de perspectiva si care doreste sa gaseasca rezonante contemporane fara ca aceasta sa fi fost intentia noastra trebuie avertizat ca se angajeaza intr-o fantezie proprie, care il poate determina sa scape din vedere modestul adevar continut in opiniile judecatorilor Curtii Supreme din Newgarth. Acest text a fost elaborat cu singurul scop de a aduce impreuna cateva teorii divergente in legatura cu legea si aplicarea ei. Aceste teorii framanta mintile oamenilor si ne pun in fata unor dileme inca din timpul lui Platon si Aristotel. Probabil ca vor continua sa o faca inca mult timp. Daca exista vreun element vizionar in acest caz, el nu depaseste oricum sugestia ca aspectele tratate se regasesc permanent in problematica rasei umane.

---

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Social_contractCAZUL EXPLORATORILOR SPEOLOGI

Autor: Lon L. Fuller
Publicata in: Harvard Law Review, nr.62/1949, p. 616

Traducere: Dan Stoica

CAZUL EXPLORATORILOR SPEOLOGI
Curtea Supremă a Statului Newgarth

Anul 4300

Inculpaţii sunt urmăriţi pentru infracţiunea de omor  şi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare de Curtea de Apel din Stowfield. Ei au formulat recurs în faţa acestei instanţe. Faptele sunt descrise în opinia Preşedintelui de complet.

Opinia Preşedintelui de complet,

Judecătorul TRUEPENNY.

Cei patru inculpaţi sunt membri ai Societatii de Speologie, o organizatie de speologi amatori interesati de explorarea pesterilor. In luna mai a anului 4299 inculpatii, impreuna cu Roger Whetmore, un alt membru al Societatii, au patruns intr-o pestera calcaroasa. In vreme ce erau in interiorul pesterii, departe de intrare, s-a produs o alunecare de teren. Bucati grele de piatra au blocat singura iesire cunoscuta din pestera. Cind au descoperit aceasta, membrii echipei s- au asezat linga intrarea blocata in astepatarea echipelor de salvare. Intre timp Secretarul Organziatiei a fost alertat de familiile celor sechestrati in pestera. Speologii au lasat la birourile societatii suficiente indicii legate de locatia pesterii pe care intentionau sa o exploreze. O echipa de salvare s-a format imediat si a plecat spre locul indicat.

Misiunea de salvare s-a dovedit insa deosebit de dificila. Echipa de salvare a fost suplimentata de mai multe ori cu oameni si echipamente, care au fost aduse cu cheltuieli foarte mari la locul izolat unde se afla pestera. A fost construita o tabara imensa de muncitori, ingineri, geologi si alti experti. Eforturile de inlaturare a blocurilor de piatra care obstructionau intrarea au fost de ingreunate de numeroase alunecari de teren. In timpul unei astfel de alunecari zece din membrii echipei de salvare au murit. Bugetul Societatii de Speologie s-a epuizat in curind si suma de opt sute de mii de "frelars" [moneda oficiala] strinsa din donatii ale comunitatii si din subventii guvernamentale a fost cheltuita inainte ca cei cinci spelogi blocati in pestera sa poata fi salvati. In cele din urma eforturile de salvare au avut succes in cea de-a treizeci si doua zi de la momentul in care expeditia pornise la exploararea pesterii.

Atit timp cit se stia ca exploratorii nu aveau provizii prea mari de hrana si nu exista in pestera nici o materie vegetala sau animala cu care s-ar fi putut hrani, au existat temeri ca speologii ar fi putut muri de foame, inainte ca echipele de salvare sa ii gaseasca. In ziua a douazecea a sechestrarii lor sub pamint s-a aflat pentru prima data ca echipa de speologi avea un echipament capabil sa trimita si sa primeasca mesaje.Un echipament similar a fost imediat instalat in tabara de salvare si a fost stabilita astfel o punte de comunicare cu nefericitii din pestera. Acestia au vrut sa stie in primul rind cit timp va mai dura pina vor putea fi salvati. Inginerii responsabili de proiectul de salvare au spus ca vor fi necesare cel putin inca zece zile, cu conditia ca nu vor mai fi si alte alunecari de teren. Exploratorii au cerut atunci sa fie pusi in legatura cu o comisie de medici. Ei au descris conditiile din pestera si proviziile pe care le aveau cu ei si au cerut opinia medicilor in legatura cu posibilitatea de a supravietui fara mincare inca zece zile. Presedintele comisiei de medici le-a spus ca exista o probabilitate foarte mica de supravietuire.Echipamentul de comunicare din pestera nu a mai transmis nici un mesaj timp de opt ore dupa aceasta. Cind comunicatiile au fost reluate, Whetmore a discutat cu presedintele comisei in numele sau si a celor din pestera. El a intrebat comisia de medici daca cei din pestera ar putea sa supravietuiasca inca zece zile in cazul in care ar consuma carnea unuia dintre ei. Presedintele comisiei a raspuns, dupa multe ezitari, afirmativ la aceasta intrebare. Whetmore a intrebat atunci daca ar fi recomandabil pentru ei sa traga la sorti care din exploaratorii blocati in pestera ar trebui sa fie mincat. Nici unul din medicii prezenti nu a vrut sa raspunda la aceasta intrabare. Whetmore a dorit un raspuns de la unul din oficialii sau judecatorii prezenti, dar nici unul din cei aflati acolo nu a dorit sa dea vreun sfat in aceasta privinta. Nici un preot n-a vrut sa dea un raspuns acestei probleme. Dupa aceasta discutie nu s-a mai primit nici un mesaj din pestera si s-a presupus [in mod eronat, astfel cum s-a dovedit ulterior] ca bateriile echipamentului de transmisie a celor din pestera s-au consumat. Cind exploratorii au fost in cele din urma eliberati, s-a aflat ca in a douazeci si treia zi de la data in care au intrat in pestera Whetmore a fost ucis si mincat de insotitorii sai.

Din marturiile inculpatilor, astfel cum au fost acceptate de instanta, reiese ca Whetmore a fost cel care a pus problema gasirii unei surse de hrana (fara de care supravietuirea ar fi fost imposibila) in carnea unuia din cei aflati in pestera. Tot Whetmore a fost cel care a venit cu ideea de a trage la sorti cine va fi cel sacrificat, intrucit avea din intimplare la dinsul o pereche de zaruri. Initial membrii echipei de exploratori au fost reticienti in a adopta o solutie atit de disperata, dar dupa conversatia avuta cu cei de la suprafata, astfel cum a fost relatata mai sus, toti cei din pestera au fost in cele din urma de acord cu planul propus de Whetmore. Dupa discutii indelungate privind chestiuni de probabilitate matematica, s-a ajuns si la o intelegere in ce priveste metoda de a folosi zarurile pentru determinarea persoanei care urma sa fie sacrificata.

Inainte insa ca zarurile sa fie aruncate, Whetmore a declarat ca el se retrage din aceasta intelegere pentru ca ar dori sa mai reflecteze asupra problemei inca o saptamina, inainte de a accepta o solutie atit de radicala si de odioasa. Ceilalti l-au acuzat de tradarea increderii, hotarind sa arunce zarurile. Cind a venit rindul lui Whetmore zarurile au fost aruncate in numele lui de catre o alta persoana, nu inainte insa de a fi intrebat despre eventualele obiectii privind corectitudinea aruncarii.Acesta a declarat ca nu are astfel de obiectii.Rezultatul aruncarilor de zaruri a fost in defavoarea lui Whetmore, drept pentru care acesta a fost ucis si mancat de colegii sai de expeditie.

Dupa incheierea operatiunilor de salvare si dupa ce a trecut perioada de spitalizare necesara pentru refacerea fizica si psihica, supravietuitorii au fost acuzati de uciderea lui Whetmore. In prima instanta, dupa ce au fost ascultati martorii, purtatorul de cuvint al Curtii cu juri [avocat de profesie] a propus membrilor juriului sa nu dea un verdict, ci sa lase la aprecierea Judecatorului care prezida Curtea decizia asupra vinovatiei inculpatilor, pe baza faptelor prezentate. Dupa dezbateri, procurorul si avocatul inculpatilor au fost de acord cu procedura propusa, si ea a fost aprobata de Curte. Printr-o hotarire neobisnuit de lunga, Curtea cu juri a relatat faptele astfel cum sunt descrise mai sus si a hotarit ca daca in baza acestor fapte inculpatii ar fi gasiti vinovati de acuzatiile ce le-au fost aduse, atunci Curtea va confirma vinovatia inculpatilor. Pe baza acestui verdict, Judecatorul instantei a decis ca inculpatii sunt vinovati de uciderea lui Roger Whetmore. Judecatorul a ordonat ca inculpatii sa fie spinzurati – legea nepermitind nici o exceptie in ce priveste pedeapsa care trebuie pronuntata. Dupa ce juriul si-a incheiat misiunea, membrii sai au semnat o petitie comuna catre Guvernator, cerindu-i acestuia comutarea pedeapsei cu moartea in inchisoare pe timp de sase luni. Judecatorul instantei a adresat la rindul sau o astfel de petitie Guvernatorului. Pina la aceasta data nu a fost primit niciun raspuns. Aparent Guvernatorul asteapta pronuntarea instantei de apel.

In opinia mea, atunci cind au analizat acest caz extraordinar juratii si judecatorul au actionat intr-un mod just si intelept. Aceasta e singura cale pe care legea o pune la dispozitia lor. Textul legii este binecunoscut : "Oricine va ucide cu intentie o persoana va fi pedepsit cu pedeapsa capitala : moartea". Legea nu permite nici o exceptie pe care am putea-o eventual aplica in cazul de fata, chiar daca simpatia noastra ne face sa fim ingaduitori, datorita imprejurarilor tragice in care acesti oameni s-au aflat la acel moment.

Posibilitatea puterii executive de a face acte de clementa pare a fi fost gindita special pentru cazuri ca acesta, pentru a "indulci" rigorile legii. Drept urmare, propun colegilor mei sa urmam exemplul juratilor si al judecatorului curtii prin a ne alatura petitiei pe care acestia au adresat-o Guvernatorului. Avem toate motivele sa credem ca cererea noastra va fi examinata cu atentie intrucit vine de la cei care au studiat toate circumstantele cazului in toate detaliile sale. Este destul de putin probabil ca Guvernatorul va refuza petitia, cu exeptia cazului in care considera necesar sa analizeze el insusi toate circumstantele, ceea ce noua ne-a luat trei luni de zile. Astfel de audieri ar putea fi considerate in mod teoretic o rejudecare a cazului si sunt incompatibile cu functia puterii executive. Cred ca putem presupune ca inculpatii vor beneficia de o anumita forma de clementa. Daca aceasta se va intimpla, justitia se va infaptui fara a afecta cu ceva spritul si litera normelor juridice si fara a incuraja in viitor orice incercare de eludare a legilor.

Judecatorul FOSTER

Sunt socat de faptul ca presedintele acestui complet, intr-un efort de a scapa de complicatiile acestui caz tragic, a propus colegilor sai si a adoptat o concluzie atit de sordida. Cred ca in acest caz avem de-a face cu ceva mai mult decit destinul unui grup de exploratori ghinionisti. Este adusa in fata judecatii insasi legea. Daca acest complet declara ca in conformitate cu legea oamenii acestia au comis o infractiune, atunci insasi legea va fi condamnata de o instanta a bunului simt, indiferent de ceea ce se intimpla cu cei care au formulat acest apel. A pretinde ca legea pe care o aplicam si o interpretam ne conduce catre o concluzie de care ne este rusine si pe care putem sa o evitam numai printr-un act exceptional care se gaseste la discretia personala a Guvernatorului, aceasta dupa parerea mea este o confirmare a faptului ca legea acestei tari este lipsita de justitie.

In ce ma priveste, nu cred ca legea noastra ne conduce la monstruasa concluzie ca oamenii acestia sunt niste ucigasi. Dimpotriva, consider ca sunt nevinovati. Concluzia mea este fundamentata pe doua argumente independente, fiecare din ele fiind suficiente pentru a justifica achitarea inculpatilor.

Primul argument este intemeiat pe o premisa care ar putea sa fie primita cu ostilitate daca este examinata cu prejudecati.  Pornesc astfel de la ideea ca legile acestei tari nu pot fi aplicate in cazul de fata; el este guvernat de ceea ce se numeste "drept natural", asa cum a fost definit de ginditorii americani si europeni. Aceasta concluzie rezulta din afirmatia urmatoare: dreptul pozitiv este fundamentat pe prezumtia ca oamenii sunt facuti sa traiasca impreuna in societate. Atunci cind apare o situatie in care coexistenta oamenilor devine imposibila, atunci o conditie care se afla la baza tuturor legilor si normelor noastre inceteaza sa existe. Cind aceasta conditie dispare, in opinia mea, forta dreptului pozitiv dispare odata cu ea. Este neobisnuit sa aplicam la maxim principiul cesante ratione legis, cessat et ipsa lex pentru totalitatea actelor normative, dar eu consider ca in cazul de fata trebuie procedat in acest fel. Ideea ca existenta actelor normative in sensul in care formeaza dreptul pozitiv este fundamentata pe posibilitatea coexistentei oamenilor are o consistenta bizara. Nu pentru ca adevarul acestei idei ar fi iesit din comun dar mai curind pentru ca esenta sa este atit de evidenta si raspindita incit avem rareori ocazia de o analiza. Astfel este aerul pe care il respiram si care ne inconjoara din toate partile incit uitam ca exista pina in momentul in care suntem brusc lipsiti de el. Oricare din ramurile de drept am lua in considerare, apare evident la o analiza mai atenta ca toate acestea au ca scop facilitarea si imbunatatirea coexistentei oamenilor, au misiunea de a reglementa in mod corect si just relatiile traiului omenesc in comun. Atunci cind prezumtia ca oamenii pot trai impreuna isi pierde din adevar, astfel cum se intimpla in mod evident in situatiile extraordinare in care viata poate sa isi continue cursul numai daca vietile altor oameni sunt curmate, atunci fundamentele care stau la baza intregii ordini juridice isi pierd sensul si forta.

In cazul in care evenimentele tragice ale acestui caz ar fi avut loc la un kilometru dincolo de granitele statului nostru, nimeni nu ar fi pretins ca legile acestui stat sunt aplicabile. Recunoastem astfel ca problemele legate de competenta instantelor au o baza teritoriala. Acest principiu nu este foarte evident si este destul de rar analizat. Consider ca principiul este bazat pe faptul ca in mod practic este posibil sa impui o ordine juridica unei comunitati umane numai daca aceasta locuieste in interiorul unei suprafete geografice clar delimitate. Astfel, prezumtia ca oamenii ar trebui sa coexiste intr-o comunitate se bazeaza pe un principiu al teritorialitatii, la fel ca intreg corpul normativ. Sustin asadar ca un caz poate sa fie scos cel putin moral de sub competenta unei ordini juridice, asa cum poate fi stramutat in mod geografic. Daca anlizam scopul legilor si al guvernarii precum si fundamentele dreptului pozitiv, putem considera ca oamenii acestia cind au luat decizia care le-au schimbat viata se aflau in afara ordinii noastre juridice ca si cum ar fi fost la mii de kilometri dincolo de granitele statului nostru.Chiar si in sens fizic, inchisoarea lor de sub pamint a fost separata de instantele noastre de o cortina solida de pietre ce a fost cu greu dislocata, cu eforturi de timp si resurse extraordinare.

In consecinta, trag concluzia ca la momentul in care viata lui Roger Whetmore a fost curmata de catre inculpati, ei se gaseau intr-o stare naturala (pentru a folosi limbajul filozofilor secolului al XIX-lea) si nu intr-o stare de organizare sociala. Aceasta  are ca rezultat faptul ca legile aplicabile nu sunt cele ale acestui stat ci sunt normele care decurg din principiile normative cele mai potrivite situatiei lor. Nu am nicio ezitare in a afirma ca prin aplicarea acestor principii inculpatii sunt nevinovati.

Acesti oameni au actionat in virtutea unei intelegeri acceptata de toti, propusa de insusi Whetmore. Atit timp cit parea ca situatia dificila in care se aflau facea ca principiile care guverneaza relatiile dintre oameni in mod obisnuit sa fie inaplicabile a fost necesar ca ei sa reglementeze lucrurile printr-o norma care sa fie adecvata imprejurarilor in care se gaseau. Inca din antichitate se cunoaste faptul ca principiile de baza ale legii si guvernarii se gasesc in notiunea de contract, sau de intelegere. Vechii ginditori, in special in perioada 1600 – 1900 obisnuiau sa gindeasca guvernamintul in sine ca avind la baza un contract social[1]. Criticii au subliniat ca aceasta este in contradictie cu faptele istoriei si ca nu pot fi aduse dovezi stiintifice care sa arate ca exista vreun guvern fundamentat in maniera descrisa prin teoria contractului social. In replica, moralistii au aratat ca teoria contractului social este o fictiune din punct de vedere istoric iar notiunea de contract furnizeaza singura justificare morala si etica pe care se bazeaza forta guvernarii, mai ales atunci cind ea se exercita prin aplicarea pedepsei cu moartea. Puterile statului au ca singura justificare morala faptul ca actiunile lor ar fi sustinute si acceptate de cetateni rationali daca acestia ar fi pusi in fata nevoii de a construi din nou o ordine sociala care sa faca posibila traiul lor in comun.

Din fericire statul nostru nu este confruntat cu framintarile care i-au preocupat pe inaintasii nostrii. Cunoastem, ca un fapt istoric, ca guvernul nostru a fost fondat pe un contract sau pe vointa libera a cetatenilor sai. Dovezile arhelogice arata ca in perioada care a urmat Marelui Conflict supravietuitorii holocaustului s-au adunat in mod liber si au elaborat un proiect de constitutie. Exista critici sofisticate care ridica problema masurii in care fondatorii acestui stat au puterea de a obliga generatiile viitoare prin documentul pe care l-au semnat, dar este cert faptul ca guvernarea noastra isi trage radacinile in mod neintrerupt din contractul social originar.

Astfel incit puterea calaului de a lua vietile semenilor sai, puterea politistului de a aresta infractorii de pe strazi, toate acestea isi gasesc justificarea morala in contractul social agreeat de fondatorii acestui stat. Daca nu putem identifica o sursa mai inalta pentru ordinea noastra juridica, ce alt izvor ne putem astepta sa gaseasca acesti nefericiti infometati pentru regulile pe care le-au stabilit ei insisi?

Consider ca argumentul pe care l-am expus nu are o alta fundamentare rationala. Imi dau seama ca el va fi primit cu oarecare disconfort de multi dintre cei care vor citi aceasta hotarire si care se asteapta ca argumentarea ce conduce la aceste concluzii putin familiare sa fie bazata pe o demonstratie sofisticata. Sursa unui astfel de disconfort este usor de identificat. Conditiile normale ale existentei noastre ne determina sa gindim ca viata omului este o valoare absoluta, care nu poate fi sacrficata indiferent de imprejurari.Exista insa multe prezumtii in aceasta conceptie chiar atunci cind e aplicata relatiilor sociale de zi cu zi. Avem exemple chiar in cazul pe care il analizam. Zece dintre muncitori au murit in timp ce pietrele care acopereau iesirea pesterii au fost indepartate. Oare inginerii si functionarii publici care au condus operatiunile de salvare nu stiau ca acestea sunt periculoase si implica riscuri care pot afecta vietile participantilor? Daca a fost potrivit ca zece vieti sa fie sacrificate pentru a salva cele cinci vieti ale inculpatilor, de ce ar fi gresit sa existe o intelegere a acestora din urma care sa salveze patru vieti cu pretul unui singur sacrificiu?

Fiecare autostrada, fiecare tunel, fiecare constructie pe care o ridicam implica un risc pentru viata celor care participa la realizarea lor. Daca vom analiza aceste proiecte, putem calcula cu o oarecare precizie cite vieti se vor sacrifica in timpul constructiei lor. Statisticienii pot sa va spuna care este costul mediu de vieti omenesti pentru o mie de kilometri de autostrada cu patru benzi. Cu toate acestea acceptam in mod deliberat ca aceste costuri vor exista si le vom plati, pornind de la prezumtia ca valoarea obtinuta cu munca celor care supravietuiesc este mult mai mare decit costurile. Daca aceste lucruri exista intr-o societate care functioneaza la suprafata pamantului intr-o ordine fireasca si normala, ce putem spune despre valoarea absoluta a vietii omenesti in situatia disperata in care se gaseau cei patru inculpati si insotitorul lor Whetmore? Cu aceasta am incheiat primul argument al deciziei mele.

Al doilea argument pe care il aduc in motivarea opiniei mele porneste de la respingerea ipotetica a presupunerilor pe care le-am facut pina acum in sprijinul afirmatiilor anterioare. Sa presupunem, de dragul unei expuneri logice, ca sunt in eroare atunci cind afirm ca situatia acestor oameni i-a scos de sub incidenta legii pozitive si sa presupumem, in schimb, ca Legile statului nostru au puterea de a patrunde la sapte sute de metri sub stinca pentru a se impune apoi asupra acestor nenorociti condamnati la foame in inchisoarea lor subterana.

In acest caz este evident ca ei au incalcat legea astfel cum este formulata ea : oricine "va lua cu intentie" viata unui semen de-al sau este un ucigas. Dar una din cele mai vechi idei ale intelepciunii dreputului ne invata ca un om poate sa incalce litera legii fara sa incalce legea in sine. Fiecare propozitie a dreptului pozitiv, trebuie interpretata in mod rezonabil, in lumina scopului sau evident. Acesta este un adevar atit de evident incit este dificil de demonstrat. Gasim nenumarate aplicatii ale sale in toate ramurile dreptului. In cazul Staymore a fost inaintata o plingere in baza unei legi care sanctiona parcarea unei masini intr-o anumita zona mai mult de doua ore. Inculpatul a dorit sa plece dar a fost impiedicat de o demonstratie la care nu a participat si pe care nu avea cum sa o prevada. Aceasta instanta nu l-a condamnat, desi cazul sau se incadra in litera legii. In cazul Fehler vs. Neegas, in fata acestei instante s-a ridicat problema interpretarii unui text in care cuvintul “nu” a fost din eroare tiparit din pozitia in care ar fi trebuit sa se gaseasca in partea finala si cea mai importanta a legii respective. Aceasta eroare s-a regasit in toate proiectele ulterioare ale legii, nefiind indreptata de cei care au redactat actul normativ. Nimeni nu a putut dovedi cum a fost posibila aceasta eroare desi era evident, prin interpretarea textului ca un intreg ca articolul final se gasea in contradictie cu textul anterior precum si cu scopul actului astfel cum a fost descris in nota sa de fundamentare.Aceasta instanta a refuzat sa accepte o interpetare literala a acestei legi si a rectificat continutul sau prin pozitionarea cuvintului “nu” in locul care ii era destinat in mod evident.

Textul de lege aflat in fata noastra pentru a fi interpretat nu a fost niciodata aplicat in mod strict. Cu secole in urma a fost stabilit faptul ca uciderea in legitima aparare nu este o infractiune. Nimic din actuala redactare a legii care nu ne trimite la aceasta interpretare. Au fost facute citeva incercari de a pune de acord textul legii cu tratamentul legal al legitimei aparari dar, in opinia mea, acestea sunt mai curind niste sofisme ingenioase. Adevarul este ca exceptia care se face in favoarea legitimei aparari nu poate fi compatibila cu textul normei care interzice omorul dar poate fi in concordanta cu scopul acestei interdictii.

Adevarata adaptare a normei cu situatia legitimei aparari poate sa fie gasita in urmatoarea argumentatie : unul din obiectivele principale pe care le urmareste norma de drept penal este aceea de a preveni producerea unei infractiuni. Acum devine clar ca daca am legifera omorul in legitima aparare ca o infractiune, o asemenea norma nu ar putea sa-si exercite rolul sau preventiv. Un om amenintat va raspunde agresorului sau, indiferent de prevederile legii. Privind astfel la scopul extins al dreptului penal putem declara in mod sigur ca regula privind interdictia omorului nu intentioneaza sa fie aplicata cazurilor de legitima aparare

Cind ratiunea pentru care existenta exceptiei de legitima aparare se explica astfel cum am facut-o mai sus, devine evident faptul ca acelasi rationament poate fi aplicat in mod precis si spetei aflata in discutia instantei. Daca in viitor un alt grup de oameni se va gasi intr-o situatie la fel de tragica cu cea a inculpatilor, putem fi siguri ca decizia lor de a trai sau de a muri nu va putea fi controlata de continutul codului nostru penal. In consecinta, daca vom citi articolul privind omorul din aceasta perspectiva vom ajunge la concluzia ca nu se aplica in acest caz. Aceasta neaplicare a legii este justificata de aceleasi considerente pe care predecesorii nostrii le-au folosit secole de-a rindul in cazul legitimei aparari.

Exista voci care atrag atentia asupra faptului ca puterea legii este slabita de cite ori o instanta, dupa ce analizeaza scopul unei norme juridice, interpreteaza legislatia intr-un sens care nu este evident la prima vedere unui cititor neavizat, care nu a examinat cu atentie contextul normativ sau scopul legii respective. Accept fara rezerve declaratia ca aceasta instanta se supune legilor statului nostru si isi exercita puterile sub autoritatea vointei legitime a Parlamentului. Argumentatia pe care am expus-o mai sus nu ridica nicio problema legata de fidelitatea fata de legile in vigoare, desi este posibil sa aduca in discutie o distinctie intre o fidelitate rationala si una irationala. Dar niciun superior nu isi doreste un executant care nu are capacitatea de a citi printre rinduri. Si cea mai putin instruita menajera stie ca atunci cind i se spune sa “curete supa si sa dreaga cartofii”, stapina casei nu vrea sa spuna exact acest lucru. Ea stie totodata ca daca stapinul ii spune sa “lase totul si sa vina repede” el nu a luat in considerare situatia in care salva copilul care se prabusise in canalul de scurgere din curtea casei. Desigur avem dreptul de a ne astepta la un grad similar de iteligenta din partea sistemului judiciar. Corectarea erorilor evidente sau scaparilor normative nu submineaza autoritatea puterii legislative ci face ca vointa sa sa poata fi pusa efectiv in practica.

In consecinta consider ca in toate aspectele acestui caz inculpatii sunt nevinovati de uciderea lui Roger Whetmore si ca hotarirea instantei inferioare trebuie desfiintata.

Judecatorul TATTING

Atunci cind imi execut obligatiile ce imi revin ca judecator al acestei instante de obicei sunt capabil sa disociez elementele emotionale si cele rationale ale reactiilor mele si sa hotarasc asupra cazului in functie de cele din urma. Trecind in revista acest caz gasesc ca resursele obisnuite ale judecatii mele refuza sa functioneze. Din punct de vedere emotional simt un conflict intre simpatia pentru acesti oameni si sentimentul de oroare si dezgust fata de actul mostruos pe care l-au comis. Am tot sperat ca as putea fi capabil sa pun deoparte aceste emotii ca fiind irelevante si sa hotarasc asupra cazului pe baza demonstratiei convingatoare si logice ce ar fi rezultat din aplicarea legii noastre.Din pacate, aceasta dezbatere nu mi-a oferit o astfel de demonstratie.

Analizind opinia judecatorului Foster, o gasesc plina de contradictii si sofisme. Sa incepem cu primul sau argument : acesti oameni nu se supun legii noastre pentru ca nu se gaseau intr-o “stare de organizare sociala" ci intr-o "stare naturala". Nu imi este clar care este motivul acestui argument : sa fi fost din cazua grosimii pietrelor care i-au facut prizonieri sau pentru ca le era foame, ori pentru ca au agreeat un nou "contract social" prin care legile obisnuite ale societatii au fost inlocuite de o aruncare de zaruri. Alte dificultati in a intelege argumentul apar atunci cind ridicam urmatoarea problema : daca acesti oameni au trecut de sub jurisdictia legilor noastre obisnuite sub cea a "dreptului natural", cind anume s-a intimplat aceasta? Oare atunci cind intrarea in pestera a fost blocata, cind amenintarea cu moartea prin infometare a atins un anume grad de intensitate, sau atunci cind s-a ajuns la intelegerea de a arunca zarurile ? Aceste incertitudini ale teoriei propuse de colegul meu ne pot pune in mare dificultate. Sa presupunem, de exemplu, ca unul din acesti oameni ar fi implinit virsta majoratului in timp ce era izolat in pestera. La ce data ar fi fost considerat major – la data la care efectiv a implinit aceasta virsta, dar cind se afla, in mod ipotetic, in afara legilor noastre uzuale, sau la data cind a fost eliberat din pestera si a devenit din nou subiect al dreptului nostru "pozitiv", cum il numeste colegul meu. Aceste dificultati pot fi considerate frivole, dar ele sunt necesare tocmai pentru a arata frivolitatea teoriei care le poate naste.

Nu este necesar sa exploram aceste chestiuni in detaliu pentru a demonstra absurditatea pozitiei colegului meu. Atit eu cit si domnia sa suntem numiti judecatori ai acestui stat, am jurat si am fost investiti cu autoritatea de a administra aplicarea legilor statului. Cu ce autoritate ne-am putea noi constitui intr-o "Instanta a Dreptului Natural"? Daca acesti oameni se aflau intr-adevar sub o lege a dreptului natural, unde isi are izvorul autoritatea noastra de a interpreta si aplica astfel de norme? Cu siguranta nu ne gasim intr-o astfel de stare.

Sa aruncam o privire asupra acestui "cod" al dreptului natural pe care colegul meu l-a propus pentru ca noi sa il putem aplica acestui caz. Este un cod in care legea contractelor este mai importanta decit legislatia privind omorul. Ce cod odios si incoerent! Este un cod in care un om poate sa puna in aplicare o intelegere valabila prin care isi imputerniceste semenii sa ii manince trupul. Mai mult, conform prevederilor acestui cod, o asemenea intelegere odata incheiata este irevocabila iar daca una din parti indrazneste sa se retraga ceilalti vor lua legea in propriile maini si vor pune aplicare intelegerea prin violenta – iar acest lucru colegul meu judecator l-a trecut sub tacere convenabila : efectul pe care retragerea lui Whetmore il are asupra teoriei sale.

Principiul pe care incearca Foster sa il explice are si alte implicatii pe care nu le putem accepta. El sustine ca atunci cind inculpatii s-au aruncat asupra lui Whetmore si l-au ucis (nu stim cum, probabil aruncind cu pietre) ei isi exercitau doar drepturile nascute din intelegerea lor. Sa prespunem insa ca Whetmore ar fi avut ascuns asupra lui un revolver cu care ar fi ucis pe cei care incercau sa ii ia viata, ca sa si-o salveze pe a sa. Dupa rationamentul colegului meu, Whetmore ar fi un criminal, cit timp legitima aparare ar putea sa ii fie refuzata. Daca inclupatii erau in drept atunci cind l-au ucis pe Whetmore, desigur ca acesta nu ar putea sa mai pledeze pentru o legitima aparare daca si-ar fi aparat viata, asa cum nu poate pleda pentru legitima aparare un condamnat la moarte care se lupta cu calaul care in mod legal ii infasoara nodul in jurul gitului, pentru a fi spinzurat.

Toate aceste consideratii ma determina sa nu pot accepta prima parte a argumentului pe care l-a expus judecatorul Foster. Nu pot accepta ideea ca inculpatilor li se aplica un cod al dreptului natural pe care aceasta instanta este obligata sa il aplice asa cum nu pot accepta regulile odioase si perverse pe care el le-a desprins din acest cod.

Ma opresc acum la partea a doua a opiniei colegului meu, prin care acesta incearca sa arate ca inculpatii nu au incalcat prevederile legilor acestui stat. In acest punct lucrurile devin pentru mine pline de ambiugitati, in loc sa fie clare iar colegul meu pare sa nu aiba cunostinta de problemele pe care le ridica demonstratia sa .

Esenta argumentului prezentat de colegul meu poate fi pusa in urmatorii termeni: nici o lege, oricum ar fi ea formulata, nu ar trebui sa fie aplicata intr-un mod in care sa intre in conflict cu scopul sau. Unul din scopurile legii penale este acela de a preveni crima. Aplicarea legii care impiedica oamenii sa se omoare intre ei la imprejurarile specifice ale acestui caz ar intra in contradictie cu scopul legii privind infractiunea de omor, pentru ca este imposibil de a crede ca prevederile unei legi ar putea opera intr-o maniera preventiva asupra cuiva pus in situatia de alege intre viata si moarte. Rationamentul pentru care aceast caz ar putea face exceptie de la aplicarea acestei norme este acelasi cu cel pe care il invocam atunci cind discutam despre legitima aparare, sustine colegul meu.

La prima vedere, aceasta demonstratie pare foarte convingatoare, intr-adevar. Intepretarea colegului meu cu privire la rationamentul care sta la baza legitimei aparari este sustinuta chiar de o decizie a acestei instante, in cazul Commonwealth v. Parry. Desi aceasta decizie a fost trecuta cu vederea in analizele si hotararile care au urmat, ea sustine fara nicio indoiala interpretarea colegului meu.

In continuare voi sublinia pe scurt neclaritatile pe care le descopar atunci cind examinez argumentarea colegului meu cu mai multa atentie. Este adevarat ca o lege trebuie sa fie aplicata conform cu scopul sau si ca unul din scopurile legii penale este acela de a preveni comiterea infractiunilor. Dificultatea este ca legea penala are si alte scopuri. S-a spus deasemenea ca un alt scop al sau este de a oferi o "supapa organizata" pentru instinctul uman al razbunarii.[Commonwealth v. Scape] S-a mai spus ca alt scop este acela de a reabilita pe raufacator. [ Commonwealth v. Makeover.] Au fost propuse si alte teorii. Presupunind ca trebuie sa interpretam legea prin prisma scopului sau, cum procedam cind legea are mai multe scopuri sau cand exista divergente in ce priveste scopurile sale?

O dificultate similara avem atunci cand, desi exista o autoritate care confirma interpretarea colegului meu cu privire la fundamentarea legitmei aparari, exista o alta autoritate care sustine o alta argumentare. Intr-adevar, nu am auzit niciodata explicatia data de colegul meu pentru a explica legitima aparare, inainte de a citi decizia Commonwealth v. Parry.  Teoria dreptului penal, cea care se preda in scolile de drept, asa cum a fost memorata de generatii intregi de studenti, pune lucrurile in urmatorii termeni : normele penale privind omuciderea  pedepsesc actele savarsite cu intentie. Persoana care reactioneaza la o amentintare agresiva asupra sa nu actioneaza cu intentie, ci ca un rezultat al unui impuls adinc implantat in natura umana. Cred ca acest subiect este familiar tuturor avocatilor, fiindca el este un subiect important la examenele de intrare in barou.

Explicatiile familiare pe care le dam acestei exceptii nu pot fi insa aplicate prin analogie la imprejurarile cazului de fata. Acesti oameni nu numai ca au actionat cu intentie insa au deliberat asupra actiunii lor si au actionat dupa ore intregi de discutii asupra a ceea ce ar trebui sa faca. Din nou avem de-a face cu un drum care se bifurca, cu argumente pline de contradictii. Contradictiile acestui caz sunt amplificate de faptul ca trebuie sa folosim un rationament care se regaseste intr-un precedent aproape necunoscut acestei instante, opus unui alt rationament care formeaza o parte din traditia scolii noastre de drept dar care, din cite cunoastem, nu a fost niciodata preluat de o hotarare judecatoreasca.

Recunosc relevanta precedentelor citate de colegul meu in ce priveste plasarea nepotrivita a unei negatii si a piritului care a parcat peste limita de timp. Dar ce legatura au acestea cu unul din precedentele care au marcat jurisprudenta noastra, despre care colegul meu nu spune nici un cuvint? Este vorba de Commonwealth vs. Valjean. Desi acest caz este relatat intr-un mod oarecum obscur, se pare ca piritul a fost condamnat pentru furtul unei felii de paine, desi apararea a sustinut ca acesta se gasea intr-o stare avansata de infometare. Instanta a refuzat argumentul apararii. Daca foamea nu poate justifica furtul unui aliment firesc si natural, cum ar putea sa justifice omorul si canibalismul? Daca privim din nou lucrurile din perspectiva preventiei, este oare posibil ca o persoana sa moara de foame pentru a evita o sentinta cu inchisoarea pentru furtul unei bucati de paine? Rationamentul colegului meu ne constringe sa respingem aplicarea precedentului Commonwealth vs. Valjean si a practicii judiciare dezvoltata ulterior ca o consecinta a acestuia.

Din nou am o dificultate in a afirma ca o decizie privind vinovatia inculpatilor ar putea avea un efect de preventie. Stigmatul cuvintului “ucigas” este atit de puternic incit, daca acesti oameni ar fi fost constienti ca actul lor va fi calificat de lege ca fiind o infractiune de omor, probabil ca ar mai fi asteptat macar citeva zile inainte de a-si pune planul in aplicare. In acest timp poate ca actiunea de salvare ar fi avut succes. Imi dau seama ca aceasta observatie reduce din diferenta cu putin si nu o inlatura cu totul. Este totodata adevarat ca acest element de preventie va fi mai slab in acest caz decit in situatiile uzuale de aplicare a legii penale.

Avem dificultati in accepta propunerea judecatorului Foster de a vedea in acest caz o exeptie de la norma penala, desi aceste retineri nu le regasim in motivarea sa. Care ar putea fi scopul acestei exceptii? Avem un grup de oameni care a hotarit tragerea la sorti iar victima a fost ea insasi de acord cu aceasta, la inceput. Cum am fi argumentat aceasta exceptie daca Whetmore ar fi refuzat inca de la inceput sa ia parte la plan? Am fi permis unei majoritati a grupului sa treaca peste vointa lui? Sau, presupunind ca nu ar fi fost hotarit nici un plan si ca ceilalti pur si simplu s-ar fi inteles in secret sa il ucida pe Whetmore motivindu-si gestul prin faptul ca acesta a fost cel mai slabit dintre toti. Sau, din nou, sa presupunem ca ar fi fost ales un alt sistem de selectie a "victimei", bazat pe un alt principiu de alegere cum ar fi acela ca toti ceilalti erau atei si numai Whetmore credea in viata dupa moarte .Aceste exemple ar putea continua, dar am ridicat suficiente probleme pentru a intelege multitudinea dificultatilor ascunse pe care rationamentul colegului meu le ascunde.

Desigur imi dau seama ca as putea sa ridic o problema care nu a fost niciodata pusa, cit timp niciun grup de oameni nu va fi din nou in situatia de a comite aceste indoielnice acte despre care discutam aici. Cu toate acestea, daca vom reflecta mai bine, chiar daca suntem siguri ca nu vom mai intalni astfel de cazuri in viitor, nu cumva exemplele pe care le-am dat arata lipsa ratiunii si coerentei principiilor in interpretarea pe care o da colegul meu ? Nu cumva soliditatea rationamentului trebuie sa fie verificata de concluziile care decurg din acesta, fara o referinta la accidentele unui posibil litigiu in viitor ? Daca asa este intr-adevar, de ce sunt judecatorii acestei instante preocupati atat de des sa puna in discutie problema unei ocazii viitoare in care am putea aplica un principiu juridic dedus din solutia cazului aflat astazi in fata noastra ? Este aceasta o situatie in care un rationament juridic se dovesteste eronat si este criticat de un precedent judiciar, astfel incat ne este permis sa aplicam acel precedent, sau poate chiar avem obligatia sa o facem ?

Cu cat examinez mai indeaproape acest caz, cu atat devin mai implicat emotional. Mintea mea se incalceste in firele unei plase aruncate pentru insasi salvarea mea. Gasesc astfel ca aproape fiecare argument relevant pentru decizia noastra este contrabalansat de un contra-argument care duce in directia opusa. Colegul Foster nu a dezvaluit, ori poate ca nu pot eu sa descopar, nicio formula capabila sa rezolve echivocul care ma inconjoara din toate partile. 

Am reflectat asupra acestui caz cu cel mai intens efort rational de care sunt capabil. De la ultima zi de infatisare abia am putut sa dorm. Atunci cand ma simt inclinat sa accept viziunea colegului Foster, sunt cuprins de setimentul ca argumentele sale nu sunt viciate din punct de vedere rational si necesita o reevaluare esentiala.Pe de alta parte, atunci cand inclin sa accept sentinata condamnarii, sunt lovit de absurdiatea de a curma vietile acestor oameni care au fost salvati prin sacrificiul altor zece oameni. Pentru mine este regretabil ca procurorul a considerat necesar sa solicite condamnarea pentru omor. Daca am fi avut in legislatia noastra o prevedere explicita care sa incrimineze consumul de carne umana, solutia noastra ar fi fost mai clara. Daca faptele inclulpatilor nu au si alte conotatii penale, cred ca ar fi fost mai intelept ca ei sa nu fi fost deloc trimisi in judecata. Din pacate insa acesti oameni au fost trimisi in judecata si instanta de fond s-a pronuntat deja iar noi ne gasim astazi in fata acestei nefericite decizii.

Pentru ca sunt cu totul incapabil sa rezolv aceste contradictiile si indoielile pe care le am in legatura cu aplicarea legii in acest caz, voi face un anunt care probabil nu are un precedent in istoria acestui tribunal. Declar ca ma abtin sa iau o decizie si sa judec in acest caz.

Judecatorul KEEN

As dori sa incep prin a raspunde la doua chestiuni care nu au fost aduse in fata instantei.

In primul rand sa examinam daca ar trebui sa existe un act de clementa din partea puterii executive in cazul in care mentinem solutia de condamnare a primei instante. In cadrul sistemului nostru de guvernamant aceasta este o problema a Guvernatorului si nu a noastra. Din acest motiv nu sunt de acord cu paragraful in care Presedintele instantei da instructiuni Guvernatorului ca sef al puterii executive in legatura cu ceea ce ar trebui sa faca in acest caz si sugereaza ca ar fi nepotrivit ca instructiunile sale sa nu fie urmate. Aceasta este o confuzie intre functiile puterilor – o confuzie pe care sistemul judiciar este ultimul chemat sa o faca. Doresc sa declar ca in locul Guvernatorului as merge mai departe in a acorda clementa mai mult chiar decat se solicita prin cererile de gratiere. As elibera pe toti acesti oameni inculpati in cazul de fata, intrucat consider ca deja au suferit suficient pentru a plati pentru ceea ce au facut. As vrea sa fiu bine inteles ca aceasta remarca o fac in virtutea conditiei mele civile de cetatean care, prin intamplarea de a detine o functie publica, a ajuns sa cunoasca in detaliu faptele acestui caz. In ceea ce priveste atributiile mele de judecator, nu sunt in pozitia de a adresa instructiuni Guvernatorului, ori de a lua in considerare ceea ce ar putea el face sau nu face, atunci cand imi formulez decizia care se supune in intregime numai legilor acestui stat.

A doua chestiune pe care vreau sa o inlatur este in legatura cu problema daca ceea ce au facut acesti oameni este « corect » sau « gresit» ori daca este « rau » sau « bine ». Aceasta e o alta problema care este irelevanta pentru atributiile mele de judecator, cat timp am jurat la preluarea functiei sa aplic legea statului si nu convingerile mele morale sau de alta natura. Prin inlaturarea acestei chestiuni pot astfel sa resping in siguranta prima parte, mai poetica, din argumentul colegului Foster. Elementul de fantezie pe care il contine argumentul sau a fost indeajuns criticat si dezaluit de incercarea colegului Tatting de a trata cu seriozitate acel rationament.

Singura problema asupra careia trebuie sa hotaram este daca inculpatii au curmat cu intentie viata lui Roger Whetmore, in sensul prevazut de art.12 al Codului Penal al statului nostru. Prevederile art. 12 sunt urmatoarele : « oricine va curma cu intentie viata altcuiva va fi pedepsit cu moartea ». Cred ca orice observator independent, care doreste sa dea acestor cuvinte sensul lor natural, ar concluziona in mod cert ca inculpatii au “curmat cu intentie viata” lui Roger Whetmore.

De unde provin toate dificultatile acestui caz si de ce sunt necesare atatea pagini de discutie pentru ceva atat de evident?

Dificultatile acestui caz, oricare ar fi forma incalcita sub care ni se prezinta, au toate o singura cauza. Aceasta este nereusita de a deosebi aspectele legale de cele morale. Pe scurt, colegilor mei judecatori nu le place faptul ca legea astfel cum este ea redactata cere condamnarea acestor inculpati. Si mie imi vine greu, dar spre deosebire de ei, eu respect obligatiile functiei mele care imi cer sa las deoparte preferintele personale atunci cind e vorba de interpretarea si aplicarea legilor acestei tari.

Binenteles ca judecatorul Foster nu admite ca este animat de resentimente personale fata de textul legii. In loc de a recunoaste aceasta, dezvolta o argumentare care ne este familiara. El sustine ca o instanta se poate abate de la textul legii atunci cind considera ca ceva care nu este expres prevazut de aceasta - si numeste acest ceva "Scop"- poate fi folosit pentru a justifica o concluzie pe care instanta o considera a fi potrivita in imprejurarile date. Discutia aceasta am mai avut-o si in trecut cu colegii mei. Inainte de a dezbate aspectele particulare ale acestei teorii in cazul de fata, as dori sa fac pe scurt citeva consideratii privind istoria acestei probleme si implicatiile sale pentru lege si guvernamint, in general.

Au fost vremuri cind judecatorii puteau foarte usor sa legifereze, si cu totii stim ca atunci unele din legile noastre erau elaborate mai curind de puterea judecatoreasca. Acestea erau timpuri cind principiile acceptate de stiintele politice nu clarificasera inca ierarhia si functiile diferitelor "brate" ale statului. Cu totii cunoastem problema tragica a acestei incertitudini iscate in scurtul "razboi civil" izbucnit intre puterea judecatoreasca, pe de o parte, si puterea executiva si legislativa, de cealalta parte. Nu e nevoie sa reamintim aici in detaliu cauzele care au contribuit la acea nemaivazuta lupta pentru putere ; ele includ atat lipsa de reprezentativitate a Parlamentului, rezultata din impartirea tarii in sectii electorale care nu aveau legatura cu distributia reala a populatiei dar si personalitatea puternica si popularitatea de care se bucura la acea vreme Presedintele Curtii Supreme. Este suficient sa observam ca acele zile au trecut si locul incertitudinii a fost luat de un principiu clar : suprematia puterii legislative. Din acest principiu decurge obligatia puterii judecatoresti de a pune in aplicare cu consecventa legea scrisa si de a interpreta aceasta lege in sensul ei deplin fara a fi influentati de dorintele noastre sau de conceptiile noastre despre justitie. Nu pun in discutie principiul care interzice revizuirea legilor de catre puterea judecatoreasca - daca acesta este bun sau rau, acceptabil sau inacceptabil ; observ doar ca acest principiu a fost acceptat tacit si sta la baza ordinii juridice si de guvernamant pe care am jurat sa o respect.

Dupa cum principiul suprematiei puterii legislative a fost acceptat in mod teoretic de secole, la fel insa persista o traditie a juristilor si o forta de inertie a unor deprinderi de judecata care au ca rezultat faptul ca multi judecatori nu sunt impacati cu ideea unui rol restrins pe care noua ordine le-o impune. Colegul Foster face parte din acest grup. Modul in care el trateaza legile este acela al unui judecator care traia acum cinci sute de ani.

Ne este familiar tuturor modul in care este realizat procesul prin care puterea judecatoresca revizuieste legislatia in vigoare care nu ii convine. Daca citim opinia coleguluii Foster avem oportunitatea de a vedea cum la lucru acest proces in toate domeniile juridice. Sunt personal atit de obisnuit cu acest mecanism incit in cazul in care colegul meu Foster ar fi declarat incapabil sa judece o cauza sunt sigur ca as reusi sa redactez opinia sa in mod satifacator fara a avea vreun alt indiciu decit acela daca agreeaza sau nu efectul prevederilor normelor care se aplica in cazul supus judecatii.  

Astfel, procesul de revizuire judiciara are trei etape. Primul este acela de a intui un fel de "scop unic" pe care legea il serveste. Aceasta, desi nici o lege din sute nu are un astfel de "scop unic" iar obiectivele fiecarei norme, aproape, pot fi interpretate in mod diferit, in functie de interesele celor care o promoveaza. Al doilea pas este a acela de a descoperi ca un imaginar "legislator", lucrind la realizarea "scopului" imaginar a scapat ceva din vedere ori a lasat un gol sau o imperfectiune in opera sa. Aici intervine partea finala si cea mai reconfortanta a acestui proces care este, desigur, umplerea acestui gol creat. Quod erat faciendum.[Ceea ce era de dezvaluit, a iesit la iveala ]

Incapatinarea colegului Foster de a gasi goluri in textele legii imi aminteste despre o veche poveste a unui om care a mincat o pereche de pantofi. Intrebat fiind cum I-a placut, a raspuns ca ceea ce I-a placut cel mai mult a fost gaurile. Intr-un mod asemanator gindeste si colegul meu despre lege: cu cit mai multe lipsuri exista, cu atit mai mult in place norma respectiva. Pe scurt, lui nu ii place deloc textul legii.

Nimeni nu si-ar fi dorit un caz mai bun pentru a ilustra natura speciala a acestui proces de acoperire a golurilor, decit speta aflata in dezbaterea noastra. Colegul meu crede ca stie exact ce a cautat omul atunci cand a definit infractiunea de omor : este ceva ce el numeste "prevenirea" crimei. Judecatorul Tatting a aratat deja cit de mult este depasita aceasta intepretare. Dar eu cred ca problemele sunt mai profunde. Ma indoiesc ca atunci cind legea pedepseste uciderea unui om ea are in vedere vreun scop, in orice inteles obisnuit al acestei notiuni. In primul rind, o asemenea lege reflecta o convingere adinc umana ca a ucide unui semen este ceva gresit si ca trebuie sa se intimple ceva cu cel care a comis acest act. Daca am fi fortati dezvoltam aceasta chestiune, probabil ca vom gasi sprijin in teoriile sofisticate ale criminologilor care, desigur, nu au intentiile celor care au intocmit legea. Am putea totodata sa observam ca oamenii isi vor indeplini obligatiile lor mai bine si vor trai mai fericiti daca stiu ca sunt protejati impotriva oricaror atacuri violente. Avind in minte faptul ca victima unei omucideri de obicei nu este o persoana prea placuta, vom putea adauga citeva consideratii legate de faptul ca a ne dispensa de cei pe care nu ii agreem nu trebuie sa fie o functie la indemana unei persoane private ci neaparat un monopol al statului. Toate acestea imi amintesc de un avocat care cindva argumenta intr-un caz ca legea prin care se cerea ca medicii sa aiba o licenta este un lucru bun deoarece face ca ratele de plata pentru o asigurare de viata sa fie mai mici pe seama cresterii nivelului de sanatate a populatiei. Exista din pacate conceptul de a supra-explica lucrurile evidente.

Daca nu cunoastem care este scopul legii privind omuciderea, cum putem oare spune ca exista o lipsa a acestei legi? Cum putem sti ce anume a gindit cel care a intocmit legea si legiuitorul in general despre problema uciderii unui om pentru a fi mancat? Colegul Tatting a aratat o repulsie de inteles fata de canibalism, desi un pic exagerata. De unde stim ca predecesorii sai nu ar fi simtit aceeasi repulsie, poate chiar la un nivel mai inalt? Antropologii spun ca teama de o actiune interzisa poate fi amplificata de circumstantele care amplifica tentatiile sale, asa cum incestul este pedepsit cel mai sever in comunitatile in care modul de a relationa avantajeaza aparitia sa. Cu siguranta in perioada care a urmat Marelui Conflict au existat numeroase tentatii de antropofogie. Poate tocmai aceasta este cauza pentru care stramosii nostri au definit infractiunea de omor in termeni atat de largi si nu au denumit o forma anume a acestuia. Toate acestea sunt presupuneri, desigur, dar este foarte clar ca nici eu si nici colegul meu Foster nu putem sti care a fost « scopul » legii care defineste infractiunea de omor.

Consideratii similare cu cele de mai sus pot fi dezvoltate si in ce priveste exceptia privind legitima aparare, care joaca un rol atit de important in opinia colegilor mei Foster si Tatting. Intr-adevar in decizia Commonwealth vs. Parry gasim un obiter dictum (comentariu care nu tine de esenta hotararii) care poate justifica aceasta exceptie pornind de la premisa ca scopul legislatiei penale este de a preveni infractionalitatea. Este de asemenea adevarat ca generatii de studenti ai facultatilor de drept au invatat ca acesta exceptie este fundamentata pe lipsa de intentie a celui care actioneaza in legitima aparare, iar acesti studenti au trecut examenele de admitere in barou repetand ceea ce profesorii lor i-au invatat. Aceste ultime observatii le-as putea inlatura ca fiind irelevante pentru simplu fapt ca profesorii si examinatorii barourilor nu au caderea de a interpreta legea asa cum noi, judecatorii, o facem. Din nou insa, problema e mai profunda. Atunci cind avem de-a face cu norma sau cu exceptia de la norma chestiunea nu este aflarea intentiei presupuse a normei ci care este intinderea aplicarii sale. Limitele aplicarii principiului legitimei aparari astfel cum au fost stabilite de aceasta instanta sunt clare : legitima aparare se aplica situatiilor in care o persoana opune rezistenta atunci cind viata sa ii este amenintata. Iata de ce este foarte clar ca speta de fata nu se incadreaza in limitele de aplicare a exceptiei de legitima aparare atit timp cit Whetmore nu a amenintat in nici un fel viata inculpatilor judecati astazi.

Colegul Tatting scoate la suprafata slabiciunea esentiala a argumentelor aduse de colegul Foster prin incercarea sa de a imprima consideratiilor sale despre legea scrisa o aura de legitimitate. Colegul Tatting face eforturi insemnate prin incercarea de a combina fidelitatea sa fata de textul legii cu morala usoara a judecatorului Foster. Problema acestei incercari este aceea a unei erori substantiale in ce priveste exercitarea actului de justitie. Pur si simplu este imposibil sa aplici textul legii si in acelasi timp sa il reformulezi astfel incit sa se conformeze cu propriile dorinte.

Stiu ca argumentele pe care le aduc in prezentarea opiniei mele nu vor fi acceptate de cei care analizeaza doar efectele imediate ale acestei decizii si vor ignora implicatiile pe termen lung ale unui act de dispozitie asupra legii asumat de puterea judecatoreasca. O decizie severa nu este niciodata si una populara. Judecatorii au fost deseori amintiti in literatura pentru abilitatea extraordinara de a emite hotariri evazive si de a motiva cu elemente minore decizii in care partile in litigiu ar fi putut fi private de drepturile lor tocmai pentru ca opinia publica a considerat ca aceste drepturi nu trebuie sa le fie acordate. Dar cred ca ingaduinta judecatorilor face mai mult rau pe termen lung decit o decizie severa. Deciziile severe in cazurile dificile, ca acesta, pot avea chiar o anumita valoare morala prin aceea ca le reaminteste oamenilor care le este raspunderiea fata de legea care este in ultima instanta creatia lor.Totodata le reaminteste ca nu exista nici un principiu al iertarii personale care poate elibera de raspundere pe reprezentantii lor.

Voi merge chiar mai departe si voi spune ca, pe linga faptul ca principiile pe care le-am expus sunt fundamentale pentru speta de fata, daca aceste principii ar fi fost respectate de la inceputuri, am fi mostenit un sistem juridic mai bun de la inaintasii nostrii. De exemplu, in ce priveste principiul legitimei aparari, daca instantele noastre ar fi urmat intocmai textul legii initiale, rezultatul ar fi fost o revizuire inevitabila a textului de catre legislativ. Aceasta revizuire ar fi fost bazata pe sprijinul filozofilor dreptului natural si a psihologilor iar rezultatul ar fi fost o reglementare clara si rationala, in locul unor tirade comune si a distinctilor metafizice pe care le regasim in textul hotaririlor judecatoresti si ale articolelor din doctrina.

Aceste concluzii depasesc desigur atributiile pe care le am in legatura cu cazul de fata, dar am simtit nevoia sa le fac publice deoarece cred sincer despre colegii mei ca nu sunt suficient de constienti despre pericolele pe care le ridica opinia colegului Foster.

In final sunt de parere ca hotararea primei instante trebuie pastrata astfel cum a fost pronuntata.

Judecatorul HANDY

Am ascultat cu uimire raţionamentele întortocheate pe care acest caz simplu le-a prilejuit. Nu încetez să mă mir de abilitatea colegilor mei de a arunca o cortină obscură de legalisme peste fiecare din problemele asupra cărora trebuie să decidă. Am ascultat astăzi discursuri despre distincţia dintre dreptul pozitiv si dreptul natural, dintre limbajul si scopul normelor, dintre puterea judecatorească si cea executivă, dintre legiferarea prin hotărâri judecătoreşti si atributiile parlamentului. Sunt dezămagit că nimeni nu a ridicat problema naturii juridice a înţtelegerii încheiate in peşteră : dacă a fost unilaterală sau bilaterală şi dacă nu cumva putem considera ca Whetmore si-a revocat oferta inainte de a se trece la executarea intelegerii?

Ce au toate acestea de-a face cu cazul de fata? Problema aflata in fata noastra este de fapt ce trebuie sa facem noi, in calitate de functionari publici, cu acesti inculpati? Aceasta este o chestiune de intelepciune practica, de a hotari in functie de context si nu purtind discutii abstracte ci in functie de realitatile mundane. Cind speta este abordata din acest unghi, ea devine, in opinia mea, una din cele mai simple probleme care au fost inaintate spre rezolvare acestei instante.

Inainte de a arata care sunt concluziile mele in legatura cu acest caz, voi trece in revista pe scurt cateva din chestiunile fundamentale care sunt implicate, asupra carora colegii mei au pareri diferite inca de cand am fost numit in aceasta functie.

Nu am reusit niciodata sa ii fac sa inteleaga pe colegii mei ca activitatea noastra tine de domeniul relatiilor interumane si ca noi hotarim asupra destinelor unor oameni si nu asupra unor cuvinte aflate pe o foaie de hirtie ori asupra problemelor ridicate de teorii abstracte. Hotararile sunt bune atunci cind cei care hotarasc inteleg conceptiile si sentimentele poporului. Se iau hotariri strambe cind aceasta intelegere lipseste.

Dintre toate puterile de guvernamint puterea judecatoreasca este cea care pierde cel mai usor contactul cu oamenii obisnuiti. Motivele pentru care se intimpla aceasta sunt evidente. In timp ce masele reactioneaza la cateva chestiuni de ansamblu, de baza, ale unei probleme, judecatorii analizeaza in cele mai mici detalii cazurile prezentate. Ambele parti angajeaza avocati care analizeaza si despica firul in patru. Judecatori si avocati sunt in competitie pentru a vedea cine poate poate descoperi cel mai mare numar de dificultati si diferente intr- un set dat de fapte. Fiecare parte inearca sa gaseasca situatii, adevarate sau false, care sa demonteze demonstratia celeilalte parti. Pentru a intari demonstratia, se inventeaza sau se importa mai multe diferente si distincii in situatia data. Cind un set de fapte a fost supus unui asemenea tratament suficient de mult timp, toata viata se scurge din el si nu mai ramine decit o mina de praf.

Imi dau seama acum ca oricind vom avea de-a face cu reguli si principii abstracte, avocatii vor gasi intodeauna o cale de a face distinctii. Pina la un punct, situatia descrisa este un rau necesar pe care il gasim in orice forma de reglementare a activitatilor umane. Dar cred ca domeniile care au intr-adevar nevoie de reguli si reglementari sunt mult supraestimate. Binenteles ca exista citeva reguli fundamentale ale jocului care trebuie respectate pentru ca jocul sa poata fi jucat. As include printre aceste reguli pe cele privind conduita alegerilor, numirea functionarilor publici si durata numirii lor. Aici trebuie sa existe restrictii in ce priveste discretia numirilor si eliberarea din functie , o anume formalitate a regulilor, o preocupare esentiala pentru ce este supus normei sau lasat in afara ei. Probabil ca domeniul de reglementare a acestor principii ar trebui extins si la alte reguli, cum ar fi cele privind apararea drepturilor si libertatilor civile.

Dar in afara acestor domenii cred ca toti functionarii publici, inclusiv judecatorii, isi vor face meseria mai bine daca for folosi conceptele abstracte si formulele ca pe niste instrumente.Cred ca ar trebui sa folosim ca model un bun administrator si manager care adapteaza principiile si procedurile aflate la indemina sa la imprejurarile cauzului in discutie, selectind din formele disponibile pe cea care se potriveste cea mai bine rezultatului urmarit.

Avantajul cel mai evident al unei asemenea abordari este ca ne permite sa ne rezolvam insarcinarile noastre zilnice cu eficienta si bun simt. Sustinerea pe care o am fata de aceasta teorie are radacini adinci. Cred ca acesta abordare ne discernamintul de care avem nevoie pentru a ne pastra flexibilitatea esentiala pentru a gasi un echilibru rezonabil cu sentimentele celor asupra carora se rasfrang deciziile noastre. Istoria ne arata ca multe guverne au fost distruse si multa mizerie umana a fost cauzata de lipsa acordului dintre cei care conduc si cei care sunt condusi. Societatea este distrusa odata ce apare o falie profunda intre o popor si cei care conduc viata economica, politica si legala. Si in acest caz nici dreptul natural sustinut de colegul Foster si nici fidelitatea colegului Keen fata de textul legii nu ne va folosi la nimic.

Daca vom aplica aceste concepte la cazul de fata, hotararea devine extrem de simpla, cum am spus.Pentru a demonstra aceasta va trebui sa ma refer la citeva realitati pe care colegii nostrii, in teoriile lor sordide si nepopulate de oameni le-au trecut sub tacere desi le cunosc la fel de bine ca si mine.

Prima realitate este ca acest caz a produs un enorm interes public atit in tara cit si in strainatate.Aproape toate revistele si ziarele au scris articole despre el. Editorialistii au impartasit cu cititorii lor informatii confidentiale cum ar fi intentiile de actiune ale guvernului; sute de scrisori ale cititorilor au fost tiparite de ziare.Unul din marile trusturi de presa a facut un sondaj de opinie referitor la intrebarea "Ce decizie credeti ca ar trebui sa ia Curtea Supreama in cazul spelogilor"? Aproape nouzeci la suta si-au exprimat parerea ca inculpatii ar trebui sa fie iertati sau sa fie penalizati cu o pedeapsa simbolica. Este absolut clar ce simte opinia publica fata de acest caz.Am fi putut afla aceasta si fara vreun sondaj, folosind doar bunul simt.

Aceasta face sa ne arate in mod evident nu numai ce ar trebui sa facem, dar ce trebuie sa facem daca dorim sa pastram intre aceasta curte si opinia publica un acord rezonabil si decent. A hotari ca acesti inculpati sunt nevinovati nu ne va implica in nici o smecherie procedurala sau actiune nedemna. Nu e ceruta aplicarea vreunui text de lege care sa fie in dezacord cu practica acestei instante. Cu singuranta nimeni nu va crede ca daca ii vom elibera pe acesti oameni am interpretat in mod usuratic legea mai mult decit au facut-o predecesorii nostrii atunci cind au creeat exceptia legitimei aparari. Daca este ceruta o demonstratie mai detaliata a modului in care decizia noastra este intemeiata pe texte de lege m-as sprijini pe argumentele dezvoltate in partea a doua a motivarii de catre colegul Foster.

Stiu ca toti colegii mei vor fi oripilati de ideea ca aceasta instanta sa ia in considerare opinia publica. Vor argumenta ca opinia publica este emotionala si capricioasa, ca e intemeiata pe jumatati de adevar si asculta de martori care nu sunt interogati de partea adversa.Vor sustine ca legea inconjoara procesul unui caz ca acesta cu masuri de siguranta sofisticate elaborate pentru a fi siguri ca adevarul va fi cunoscut si ca fiecare judecata rationala asupra problemei trebuie sa fie luata in considerare.

Dar haideti sa privim indeaproape citeva din realitatile aplicarii legii noastre penale. Cind cineva este acuzat de savirsirea unei infractiuni exista, vorbind in general, patru moduri in care poate sa scape de pedeapsa. Unul din acestea este decizia judecatorului ca in conformitate cu legea aplicabila nu a comis nici o infractiune.Aceasta este o decizie care are loc intr-un mod mai curind formal si abstract.Dar sa privim celelalte trei moduri in care poate sa scape de pedeapsa.Acestea sunt: (1) o decizie a procurorului de a nu incepe urmarirea penala; (2) o achitare de catre juriu; (3) o gratiere sau o comutare a sentintei hotarita de puterea executiva.Poate oricine pretinde ca aceste decizii sunt respectand proceduri formale si rigide care sa previna erorile, sa excluda interesele personale sau factorii emotionali si sa garanteze ca litera si spiritul legii vor fi respectate?

In cazul unui juriu trebuie sa incadram deliberarile sale intr-o zona relevanta de legalitate dar nu e necesar sa ne amagim prin a crede ca aceasta incercare are succes in realitate.In mod normal faptele acestea trebuiau sa fie judecate sub toate aspectele de catre un juriu. Daca aceasta s-ar fi intimplat sunt sigur ca inculpatii ar fi fost achitati sau ar fi existat o impartire a opiniilor care ar fi evitat condamnarea.Daca juriul ar fi primit indrumari ca foamea oamenilor si intelegerea pe care au facut-o nu reprezinta scuze pentru a decide condamnarea, hotarirea lor ar fi ignorat probabil aceste indrumari si ar fi implicat mai curind o interpretare mult mai distorsionata a textului de lege decit suntem noi tentati sa o dam, ca juristi. Desigur, singurul motiv pentru care acest lucru nu s-a intimplat a fost datorita intimplarii ca presedintele acestui juriu a fost un avocat.Cunostintele sale de drept i-au dat posibilitatea de a formula un raspuns care sa permita juriului sa evite responsabilitatile sale obisnuite.

Colegul Tatting si-a exprimat dezamagirea ca Procurorul nu a hotarat de fapt in numele sau si a transmis instantei cererea de deschidere a actiunii penale.Pe cat de strict a fost cu sine insusi atunci cand s-a conformat cerintelor teoriei juridice, pe atat de multumit este de a fi lasat soarta acestor oameni sa fie hotarata in afara instantei de catre Procuror, pe baza bunului sau simt. Presedintele instantei, pe de alta parte, vede aplicarea bunului simt amanata pana la calendele grecesti, si alaturi de colegul Tatting, nu vrea sa ia parte la aceasta.

Aceasta ma duce spre concluzia opiniei mele, in care ma voi referi la clementa puterii executive.Dupa cum am mai spus, nouazeci la suta din opinia publica ar dori ca Curtea Supreama sa nu ii condamne pe inculpati sau sa decida o pedeapsa mai mult sau mai putin usoara, alta decat condamnarea la moarte.Cei zece la suta ramasi consituie un grup interesant, avind opinii ciudate si divergente.Unul din experti a facut un studiu asupra acestui grup si s-a dovedit ca membrii sau au anumite caracteristici.O parte substantiala din ei au abonamente la ziare de scandal cu o circulatie restrinsa care au oferit cititorilor o imagine distorsionata asupra faptelor acestui caz.Unii au crezut ca "speolog" inseamna "canibal" si ca antropofagia este un curent social.Dar ceea ce vreau sa spun este aceasta: desi fiecare nuanta si opinie a fost reprezentata in grupul supus sondajului, nu a existat nic unul, nici macar un singur membru al majoritatii de noua zeci la suta care sa spuna: "Cred ca ar fi un lucru bun ca instanta sa decida o condamnare la moarte a inculpatilor si apoi sa vina guvernul si sa ii gratieze". Desi aceasta este o solutie care a dominat discutiile noastre intr-o masura mai mica sau mai mare si pe care presedintele acestui complet a propus-o ca modalitate de a evita o hotarire injusta in acelasi timp cu apararea unei anume prestante a legii. Putem sa il asiguram ca daca este sa apere vreo morala,aceasta este doar constiinta domniei sale si nu aceea a opiniei publice care nu stie nimic despre distinctiile sale privind textele de lege. Am mentionat acest aspect deoarece vreau sa subliniez inca o data pericolul ca ne-am putea pierde in prejudecati si am putea uita ca acestea de multe ori nu au o corespondenta cu lumea reala.

Revin acum la cel mai important fapt al acestui caz, ceva ce cu totii cunoastem, desi se pare ca toti colegii mei incearca sa se apere ascunzandu-se sub robele lor de judecatori.Ma refer la perspectiva infricosatoare ca daca acest caz este lasat la latitudinea sa, Guvernatorul va refuza sa ii gratieze pe inculpati sau sa le preschimbe sentinta.Dupa cum stim cu totii, Guvernatorul este un om in virsta, cu vederi conservatoare. Presiunea opiniei publice de multe ori are asupra sa un efect invers decit cel asteptat. Dupa cum am spus si colegilor mei, din intimplare nepoata sotiei mele este prietena buna cu secretara Guvernatorului.Am aflat in mod indirect, dar cred ca pot pune temei pe aceasta, ca el este ferm hotarit sa nu schimbe in nici un fel sentinta acestei instante daca se va decide ca inculpatii au incalcat legea.

Nimeni nu regreta mai mult ca mine ca va trebui sa ma sprijin intr-o chestiune atit de importanta pe o informatie care ar putea fi caracterizata ca fiind zvon. Daca ar fi fost dupa mine, aceasta nu s-ar fi intimplat caci as fi vorbit direct cu Guvernatorul, am fi discutat acest caz impreuna si as fi aflat care este opinia sa, incercind impreuna sa gasim o solutie pentru rezolvarea situatiei.Dar cu siguranta colegii mei nu ar fi vrut sa auda de o asemenea solutie.

Cu toate principiile lor privind obtinerea informatiilor direct de la sursa, au fost foarte tulburati de ceea ce au aflat in mod indirect. Faptele pe care le-am relatat sunt bine stiute de colegii mei, ceea ce si explica de ce Presedintele Curtii( in mod obisnuit avind o conduita model) s-a impotmolit in ideea de a-si arunca roba de judecator in fata Guvernatorului si a-l ameninta cu excomunicarea daca va indrazni sa nu preschimbe pedeapsa; explica de ce colegul Foster a facut eforturi imense de a evita situatia, incercind sa puna pe umerii acestor inculpati o intreaga bibilioteca de carti de drept.Explica totodata de ce colegul meu legalist Keen a facut citiva pasi de partea cealalta a scenei, ca intr-o piesa antica, adresind unele remarci despre puterea executiva "in calitatea sa privata de cetatean". (As observa ca, cu totul intimplator, sfaturile private ale cetateanului Keen vor apare in decizia acestei curti care se va tipari pe cheltuiala contribuabilului).

Trebuie sa marturisesc ca, cu cit imbatrinesc, cu atit devin din ce in ce mai surprins de refuzul oamenilor de a aplica principiile bunului simt in ce priveste problemele legate de lege si guvernare iar acest caz cu adevarat tragic a adincit sentimentul meu de descurajare si consternare. Imi doresc doar sa ii pot convinge pe colegii mei de intelepciunea principiilor pe care le-am aplicat de cand am fost investit in functia de judecator. De fapt, printr-o conjuctura nefericita, am intalnit o problematica asemanatoare cu cea din cazul de fata chiar in primul dosar pe care l-am judecat ca judecator.

O secta religioasa a concediat un preot invinuindu-l ca s-a convertit la practicile si filozofia unei secte rivale. Preotul a pus in circulatie un manifest care acuza pe cei care l-au concediat. O parte din sustinataorii bisericii au convocat o intalnire publica cu scopul de a sustine si explica pozitia acesteia. Preotul a luat parte la aceasta intalnire. Unii au spus ca s-a strecurat in multime deghizat. El insa a sustinut ca a participat ca oricare alta persoana, in mod deschis. In orice caz, atunci cand s-a luat cuvantul preotul a intervenit cu intrebari legate de unele activitati ale bisericii si a facut cateva declaratii in apararea sa. A fost insa interpelat de audienta si in cele din urma a primit mai multe lovituri, printre care si un pumn in plina figura. Preotul a depus o cerere de chemare in judecata prin care a solicitat daune asociatiei care a organizat intalnirea precum si unui numar de zece persoane pe care le-a identificat ca fiind agresori.

Cand am analizat dosarul cauzei, la prima vedere totul a parut foarte complicat. Avocatii au ridicat o multime de probleme de natura juridica. Unele argumente priveau chestiuni de admisibilitate a probelor altele au fost legate de dreptul sau de a profesa. Fiind la inceput de cariera eram nerabdator sa aplic cunostintele teoretice invatate in scoala si am inceput sa examinez toate aceste argumente in detaliu, documentandu-ma si pregatind cu minutiozitate raspunsul meu. Pe masura ce studiam cauza am devenit din ce in ce mai absorbit de complexitatea sa, pregatit fiind sa am o abordare similara cu cea a colegului Tatting. Am realizat insa dintr-o data ca toate acele probleme juriidce complexe nu aveau nimic de a face cu solutia cazului si am inceput sa examinez toata problematica din perspectiva bunului simt. Am privit lucrurile intr-o noua lumina si am inteles ca singurul lucru pe care trebuia sa il fac era sa resping actiunea pentru lipsa de probe.

Am ajuns la aceasta concluzie luand in considerare urmatoarele fapte. Busculada in care reclamantul a fost lovit a fost declansata in circumstante obscure, in care unele persoane incercau sa ajunga in centrul disputelor in timp ce altele incercau sa se indeparteze; unii incercau sa il protejeze pe reclamant in timp ce altii incercau sa il loveasca. Ar fi trecut cateva saptamani pana am fi aflat adevarul depre toate circumstantele cazului. Am hotarat insa ca nicio lovitura in falca nu valoreaza atat de mult pentru statul nostru. (Intre timp urmele altercatiei se vindecasera fara a provoca nicio problema de sanatate preotului). Mai mult, am avut impresia acuta ca reclamantul cautase cu lumanarea aceasta situatie neplacuta. Stia cat de inflamata este atmosfera in legatura cu demiterea sa si ar fi putut gasi cu usurinta un alt loc in care sa isi exprime pozitia sa. Decizia pe care am luat-o a fost puternic sustinuta de presa si de opinia publica, care au dezavuat practicile si opiniie promovate de preotul demis.

Astazi, treizeci de ani mai tarziu, datorita unui procuror ambitios si unui presedinte al juriului foarte legalist, ma confrunt cu o situatie care ridica probleme de principiu similare. Lumea nu pare sa se fi schimbat prea mult cu exceptia faptului ca in acest caz nu vorbim de o decizie in legatura cu cateva sute de "frelars" [moneda oficiala], ci de viata sau de moartea a patru oameni care au suferit deja umilinte pe care multi dintre noi nu le-ar indura in mii de ani. In concluzie, consider ca reclamantii nu sunt vinovati de invinuirile aduse si ca hotararea primei instante trebuie casata.

Judecatorul TATTING

Am fost intrebat de presedintele completului daca doresc sa imi revizuiesc pozitia, dupa ce am luat cunostinta de opiniile colegilor mei. Doresc sa subliniez faptul ca opiniile exprimate imi intaresc convingerea ca nu trebuie sa iau parte la decizia care se va lua in acest caz.

Avand in vedere opiniile exprimate de judecatorii Curtii Supreme, hotararea primei instante si condamnarea pronuntata de aceasta este mentinuta. S-a decis ca executarea sentintei sa aiba loc la ora 6 A.M. in ziua de Vineri, 2 Aprilie, anul 4300 .

POSTSCRIPTUM

Acum, dupa ce hotararea instantei a fost publicata, cititorul nedumerit de alegerea timpului in care se petrece actiunea poate ca vrea sa isi aminteasca ca secolele care ne separa de anul 4300 sunt aproape la fel de multe cu cele care au trecut de la vremurile lui Pericle. Probabil ca nu este necesar sa observ ca Speta speologilor nu are intentia de a fi o satira sau o profetie. Cat despre judecatorii care formeaza completul de judecata sunt, desigur, la fel de imaginari ca si faptele precum si jurisprudenta invocate. Cititorul care refuza sa accepte o astfel de perspectiva si care doreste sa gaseasca rezonante contemporane fara ca aceasta sa fi fost intentia noastra trebuie avertizat ca se angajeaza intr-o fantezie proprie, care il poate determina sa scape din vedere modestul adevar continut in opiniile judecatorilor Curtii Supreme din Newgarth. Acest text a fost elaborat cu singurul scop de a aduce impreuna cateva teorii divergente in legatura cu legea si aplicarea ei. Aceste teorii framanta mintile oamenilor si ne pun in fata unor dileme inca din timpul lui Platon si Aristotel. Probabil ca vor continua sa o faca inca mult timp. Daca exista vreun element vizionar in acest caz, el nu depaseste oricum sugestia ca aspectele tratate se regasesc permanent in problematica rasei umane.

---