Carnap şi încercarea de eliminare a metafizicii
© (atentie! acest eseu este proprietate intelectuala proprie! )
Carnap
şi încercarea de eliminare a metafizicii
Scopul
acestui eseu este de a analiza viziunea
pozitivismului logic cu privire la metafizica continentală de secol XX care a
constituit subiectul multor discuţii şi critici. “Depăşirea metafizicii prin analiza logică a limbajului”, lucrarea
lui Rudolf Carnap, este -dincolo de
această critică a metafizicii predominantă în Europa de Vest - o încercare de a
redimensiona discursul cu privire la realitate prin intermediul limbajului.
Astfel, în lucrarea de faţă voi expune în primul rând modalitatea în care
analiza logică a limbajului ar putea oferi “un
răspuns nou şi mai categoric la chestiunea privind valabilitatea şi legimitatea
metafizicii”[1],
iar apoi, raportat la concluziile la care ajunge Carnap voi arăta de ce
metafizica poate fi înţeleasă ca fiind un non-sens. În al doilea rând, voi arăta din ce puncte de
vedere este Carnap criticabil şi de ce nu rezolvă problema metafizicii.
I
Metoda
propusă de Carnap
Dacă
scepticii greci sau empiriştii secolulului al XIX-lea nu au reuşit să rezolve
problema incertitudinii metafizicii, din punctul de vedere al lui Carnap,
logica modernă oferă posibilitatea rezolvării acestei incertitudini.
În
lucrarea “Tractatus logico-philosophicus”
, Wittgenstein scrie că “cele mai multe
propoziţii şi întrebări care au fost enunţate despre chestiuni de ordin
filosofic nu sunt false, ci sunt de ordin filosofic”[2].
De aici, Carnap face pasul despre care Wittgenstein credea că este imposibil[3]:
stabileşte condiţii de verificare a semnificaţiilor propoziţiilor.
Teza lui Carnap este că propoziţiile
metafizice sunt pseudo-propoziţii deoarece sunt lipsite de orice sens. Raportat
la faptul că limba este constituită din vocabular şi sintaxă, “adică dintr-o sumă de cuvinte care au o
semnificaţie, şi din reguli de formare a propoziţiei” [4],
se poate spune că există două feluri de pseudo-propoziţii: 1. Pseudo-propoziţii
în care apar cuvinte ce s-au golit de orice semnificaţie de-a lungul timpului[5] şi
care desemnează un concept-aparent sau
un pseudo-concept;
2.pseudo-propoziţii în care topica cuvintelor nu respectă sintaxa unei limbi
particulare. Prin urmare, este evident că semnificaţiile unui cuvânt trebuie să
aibă un concept bine-determinat; Dar ce criterii sau condiţii trebuie să
îndeplinească un cuvânt pentru a avea o semnificaţie?[6]
Carnap expune două condiţii; prima condiţie constă în modalitatea în care cuvântul intră într-o
propoziţie, adică “trebuie
stabilită sintaxa cuvântului”[7].
Mai mult decât atât trebuie să existe o referinţă categorială a obiectului
despre care se vorbeşte de forma “x este câine” – “acest animal este câine”; Enunţurile de acest tip sunt enunţuri elementare. A doua condiţie
constă în justificarea propoziţiei ca propoziţie cu sens. Aici intervine
analiza logică a limbajului care impune criteriul verificabilităţii
propoziţiei:
1.
Din
ce specii de propoziţii este deductibil S şi ce propoziţii sunt deductibile din
S?
2.
Sub
care condiţii poate S să fie adevărat şi sub care fals?
3.
Cum
să-l verificăm pe S?
4.
Ce
sens are S?[8]
Prin
urmare, trebuie stabilit: 1. Cum se integrează o propoziţie într-un discurs
coerent (dacă propoziţiile derivă logic unele din altele), 2. Care sunt
condiţiile de adevăr ale propoziţiei, 3. Dacă propoziţia se încadrează în
discursul epistemologic, deci, dacă aduce un plus în cunoaştere şi 4. Dacă,
raportat la filosofie propoziţia are sens.
Carnap
spune de asemenea că “semnificaţia poate
să fie indicată prin referirea la alţi termeni”[9] şi
se referă aici la definiţiile din ştiinţe[10];
exemplifică şi testează totodată cele susţinute, prin intermediul cuvântului “antropode”: “Antropode sunt animale cu un
corp articulat, extremităţi articulate şi un înveliş al corpului din chitină”[11];
Deci, antropodele sunt 1. Animale cu un corp articulat, 2. Animale cu
extremităţi articulate, 3. Animale cu un
înveliş al corpului alcătuit din chitină[12].
Raportat la această descriere trebuie văzut dacă respectă criteriul
verificabilităţii. În primul rând, premisele derivă din enunţul elemetar şi
invers deci există între ele o relaţie de codeterminabilitate; în al doilea
rând, relativ la această relaţie condiţiile de adevăr au fost stabilite şi
totodată semnificaţia. Cuvântul obţine semnificaţie prin ceea ce Carnap numeşte
relaţia dintre cuvintele ce compun limbajul şi “enunţurile de observaţie”[13];
e important de observat că “o înşiruire
de cuvinte are sens numai dacă relaţiile sale de derivare se stabilesc pornind
de la enunţuri protocolare”[14].
De asemenea, dacă nu putem stabili criteriul pentru o propoziţie, atunci
aceasta este o pseudo-propoziţie, adică reprezentări
şi sentimente care se asociază cu acel enunţ şi care nu legitimează
propoziţia ca propoziţie.
Prin
intermediul acestei analize, Carnap stabileşte doar cum pot fi înlăturate sau
evitate cuvintele fără semnificaţie dintr-o propoziţie; însă Carnap vorbea
despre doua tipuri de pseudo-propoziţii, iar cea de-a doua este privitoare la
sintaxa unei limbi, adică la modalitatea în care sunt asociate cuvintele într-o
limbă.[15] Chiar dacă topica cuvintelor dintr-o
propoziţie este corectă, totuşi există propoziţii care din punct de vedere
sintactic nu sunt corecte. De exemplu propoziţia “Cezar este numar prim”.
Calitatea de a fi număr prim aparţine doar numerelor naturale care sunt
divizibile, care nu se impart nici la ele însele, nici la 1; ori despre Cezar
nu se poate afirma că este număr prim. Dacă gramatica unei limbi ar corespunde
categoriei sintactice, atunci, astfel de erori nu ar mai fi întâlnite, spune
Carnap.
Critica
lui Carnap adusă metafizicii
Analiza
logică a limbajului poate oferi nu numai rezolvarea atitudinilor antimetafizice
care nu au putut fi justificate de-a lungul timpului, ci poate arăta că “aşa-zise propoziţii ale acestui domeniu sunt
cu totul lipsite de sens”[16].
Aât din punct de vedere empiric cât şi din punct de vedere logic, propoziţiile
metafizice sunt de fapt pseudo-propoziţii în care sunt instrumentalizate
concepte goale; aceasta este teza lui Carnap cu privire la eliminarea
metafizicii. De asemenea, în domeniul metafizicii se operează deopotrivă cu
amândouă tipurile de pseudo-propoziţii, iar Carnap exemplifică această idee
folosind cuvântul “principiu”. Astfel, aplicând criteriul verificabilităţii de
mai sus, ne întrebăm în ce condiţii “x este principiul Y” şi în condiţii
propoziţia este adevărată. Un metafizician ar spune că x derivă din y sau că x
se bazează pe y, dar “aceşti termeni sunt
însă echivoci şi nedeterminaţi”[17].
Originar, cuvântul principiu avea o semnificaţie determinată[18],
dar din punct de vedere metafizic nu există niciun criteriu pentru care acest
cuvânt ar putea avea vreun sens. Carnap revine din nou la ideile de
“reprezentare” şi de “sentiment” prin intermediul cărora se foloseşte cuvântul
acum cuvântul “principiu”. În aceeasi măsură, cuvinte precum “Dumnezeu”,
“absolut”, autonomul” sunt cuvinte care desemnează concepte goale.
Binecunoscutul
pasaj din Heidegger este folosit de Carnap pentru a arăta că din punctul de
vedere al sintaxei logicii, propoziţiile care compun fragmentul nu au niciun
sens. Non-sensul apare deoarece cuvintele din limbajul uzual ar fi transformate
în cuvinte cu semnificaţii ce ţin de reprezentare şi sentiment. Carnap
realizează o analogie între cuvântul “ploaie” şi cuvântul “nimic” pentru a
arăta absurditatea. Spunem că afară e
ploaie şi spunem că afară nu-i nimic. Ce se poate spune despre “ploaie”,
respectiv despre “nimic”? Despre “nimic”, Heidegger însuşi spune că “nimicul (însuşi) neantizează”, aşadar
concluzia pe care o tragem de aici cu privire la ploaie este că “ploaia plouă”. Eroarea care rezidă de
aici se datorează modului greşit de a interpreta cuvântul “nimic”: “cuvântul “nimic” este luat drept nume de
obiect, întrucât în limbajul obişnuit în această formă se procedează astfel
pentru a formula o propoziţie existenţială negativă”[19]
de tipul “afară nu-i nimic”. De asemenea, cuvântul “neant” nu are niciun fel de
semnificaţie aşa cum este folosit de Heidegger, spune Carnap. Cuvântul nu este
folosit în sensul de a arăta convingeri sociale sau religioase, ci “are semnificaţia uzuală a unei particule
logice care serveşte la exprimarea unei propoziţii negative de existenţă”[20].
Aşadar, conform lui Carnap, cuvântul ar fi fost folosit de Heidegger tocmai în
acest scop.
Lăsând
la o parte analiza logică a limbajului, Carnap face o analogie între basm şi
metafizică; chiar dacă propoziţiile unui basm nu sunt adevărate, totuşi au
sens; pe când metafizica nu are niciun sens.
Mai mult decât atât, “enunţurile metafizice nu trebuie considerate
nicium ca “ipoteze de lucru”[21]
pentru că propoziţiile empirice sunt esenţiale[22].
Concluzia
lui Carnap este că metafizica exprimă o viziune cu privire la viaţă, la sensul
vieţii etc, iar metafizica, şi în
virtutea acestei justificări, trebuie eliminată.
II
Critica
viziunii lui Carnap
Raportat
la cele specificate mai sus, conform lui Carnap “metafizica” nu îmbogăţeşte
cunoaşterea dat fiind că operează cu concepte lipsite de orice semnificaţie.
Dar modalitatea în care înţelege Carnap limbajul poate ascunde presupoziţii ale
vremii cu privire la acest subiect. Carnap înţelege limbajul ca o convenţie,[23] fie că este vorba de o convenţie stabilită
între membrii unei comunităţi ştiinţifice, fie că este vorba de o convenţie
stabilită tacit de către membrii unei societăţi tradiţionale[24].
Ori asta aduce aminte de teza lui Collingwood conform căreia metafizica este
ştiinţa care se subordonează presupoziţiilor absolute ale ştiinţei vremii[25].
Astfel, reacţia lui Carnap cu privire la metafizica din vestul Europei poate fi
explicată prin faptul că filosofia analitică în genere a adoptat un alt tip de
discurs, total diferit de cel adoptat de filosofia continentală. Prin urmare,
se poate afirma că R. Carnap, îşi argumentează viziunea cu privire la
metafizică conform unor presupoziţii absolute cu privire la limbaj adoptate de
filosofia analitică în genere[26].
Dintr-un
anumit punct de vedere, eliminarea metafizicii pe care o încearcă R. Carnap
este reducţionistă deoarece restrânge verificabilitatea propoziţiilor la
analiza logică a limbajului sau mai bine zis, deoarece Carnap “îşi restrânge universul de discurs la
componentele logice ale limbajului”[27].
De asemenea, Carnap este reducţionist şi din punctul de vedere al faptului de a
considera ştiinţa ca unica posibilitate de explicare şi descriere a lumii, deci
reduce discursul cu privire la fenomenalitate la cel din ştiinţe.
În
al doilea rând, Carnap pare a ataca o viziune despre lume care nu a avut
niciodată pretenţia de ştiinţă. Citatul din Heidegger pe care îl citează este
mai degrabă un fragment cu încărcătură culturală: “este caracteristica filosofiei decadente a burgheziei de a evada în
misticism verbal, departe de realitate”[28].
Prin urmare şi în cazul acesta vorbim de presupoziţiile socio-culturale ale
vremii.
În
ultimul rând, un contrargument interesant cu privire la perspectiva lui Carnap
este cel expus de K. R. Popper. Conform lui Popper criteriul
verificaţionist propus de Carnap este
greşit pentru că acesta “exclude din
domeniul semnificaţiei toate teoriile ştiinţifice deoarece nici acestea nu sunt
reductibile la enunţurile de observaţie, întocmai cum nu sunt nici aşa numitele
pseudo-propoziţii metafizice”[29].
Astfel, există în ştiinţe cuvinte precum “principiu”, “neant” care supuse
analizei logice nu au semnificaţie în datul imediat.
Concluzie
Articolul
lui Carnap, “Depăşirea metafizicii prin
analiza logică a limbajului” a avut ca scop redimensionarea unei atitudini
cu privire la realitate. Perspectiva pozitivismului logic nu pare să elimine
metafizica ci mai degrabă să o redirecţioneze spre rigurozitatea ştiinţifică.
Dintr-un alt punct de vedere, analiza logică a limbajului arată că există
propoziţii cu semnificaţii aparente, care într-adevăr nu aduc niciun spor în
cunoaştere.
Bibliografie:
CARNAP,
Rudolf. 2001. “Vechea şi noua logică”.
Paideia.
CARUS,
A. W. “Carnap and twentieth-century
thought”. Cambridge.
“The philosophy of Rudolf Carnap”. 1997.
ED. Schlipp Paul Arthur.
[1] Carnap 2001, 38.
[2] Wittgenstein 2001, 4.003.
[3] “nu putem să răspundem deloc unor întrebări de acest tip, ci doar să
constatăm că ele sunt nonsensuri”(Wittgenstein, 4.003)
[4] Ibid., 43.
[5] Carnap oferă o explicaţie
interesantă cu privire la evoluţia cuvintelor. Originar, cuvintele au
semnificaţii bine determinate, care desemnează un anumit concept, însă de-a
lungul timpului li se pot atribui alte semnificaţii care îşi pierd obiectul,
conceptul desemnat originar
[6] La acest nivel al textului,
Carnap foloseşte cuvântul “convenţie” şi specifică faptul că nu contează dacă
semnificaţiile sunt convenite în mod tacit de membrii unei comunităţi.
[7] Carnap 2001, 45.
[8] Idem.
[9] Ibid., 46.
[10] Definiţiile sunt judecăţi
analitice, nu sunt tautologice.
[11] Aceasta este o propoziţie elementară.
[12] Acestea trei sunt premisele
care compun definiţia cuvântului “antropode”.
[13] Adică enunţuri din datul
imediat.
[14] Carnap 2001, 47.
[16] Carnap 2001, 42.
[17] Ibid., 51.
[18] De “început”.
[19] Carnap 2001, 61.
[20] Ibid., 62.
[21] Ibid., 63-
[22] Cercetarea începe de la un dat empiric.
[23] Vezi nota 6.
[24] Si Wittgenstein consider limbajul o convenţie.
[25] Collingwood 1948, 11.
[26] “pentru Wittgenstein, niciun metadiscurs sau metaperspectivă nu este
posibilă în niciun alt mod; nu se poate face niciun pas în afara limbajului”
(trad. după “Carnap and 20th century thought, 186).
[27] P. Frank 1997,164, în “The philosophy of Rudolf Carnap”.
[28] Ibid., 162.
Comentarii