Problema substanţei la Spinoza
© (atentie! acest eseu este proprietate intelectuala proprie! )
Problema
substanţei la Spinoza
Abstract
This
essay aims to expose a concept which is relevant for the philosophy of seventeenth century: “substance”. Another
purpose of this essay is to present an attitude toward reality, the thinkers
attempts from that time to give answers for the most important questions. I
chose to consider for this subject the perspective of Benedict Spinoza from his great work, “Ethics” in which is presented the
concept of substance.
Firstly,
I think that it is important to know the importance of “substance” for the philosophers of
seventeenth century, so the first section will treat about this aspect.
Furthermore I aim to present Aristotle`s influence.
In
the next section I will review Descartes`s influence according to Spinoza`s
concept of substance even though Spinoza is rejecting the doctrine of
Descartes.
Thirstly,
I will expose the concept of substance according to Spinoza from a monistic
view and I will present the role that Spinoza gives for “substance”. In the
last section I will show Leibniz`s critique about Spinoza`s perspective of
“substance”. I chose this critique because I consider that it is important for
the purpose of this essay to remain in the thinking of seventeenth century.
Key
words: substance, Spinoza, substantial monism, God.
Problematica generală a
substanţei in secolul al XVII-lea.
Pentru
umanitate, secolul al XVII-lea a reprezentat momentul dezvoltării ştiinţei şi
tehnologiei, momentul în care s-au găsit şi s-au dezvoltat noi metode de
explicare a realităţii. În secolul al XVII-lea, ştiinţa a oferit omului
posibilitatea de a explica natura şi a dat îndeosebi omului, capacitatea de a crea
instrumentele necesare pentru a înţelege natura.[1]
Conceptul
de substanţă a dominat filosofia raţionalistă a secolului al XVII-lea şi chiar
dacă a fost abordat de cei trei raţionalişti ai secolului[2] în
modalităţi distincte, conceptul de substanţă a rămas în esenţă un instrument
care a articulat o viziune sau alta despre lume, despre realitate ; se poate
afirma cu uşurinţă ideea că substanţa a reprezentat modalitatea de exprimare a
unei atitudini cu privire la ce este
realitatea. Desigur că se poate privi şi din perspectiva scepticului care
afirmă că discuţia despre substanţă nu are nicio valoare[3]
tocmai pentru că acest subiect a fost abordat din mai multe perspective[4]
contradictorii. Totuşi pentru secolul al XVII-lea “chestiunile privitoare la substanţă erau chestiuni privitoare la
constituenţii ultimi ai universului, la natura ultimă a realităţii”[5],
iar încercările filosofilor de a uza de acest concept nu este o invenţie a
secolului ci este mai degrabă o moştenire aristotelică prin intermediul
scolasticismului.
Deoarece conceptul de substanţă constituie
fundamentul metafizicii celor trei raţionalişti, putem sesiza influenţa
aristoteliciană, după cum sugerează Woolhouse, raportat la scopul general al marii
opere a lui Aristotel, Metafizica, ce
îşi propune să cerceteze “filosofia primă”;
această mare operă ia forma unui “studiu
care problematizează întrebarea cu privire la ce este fiinţa”[6] Pentru
raţionalişti, ca pentru Aristotel trebuie căutate “raţiunile de a fi ale lucrurilor”( Metafizica A I, 983a17),
ceea ce face să existe lucrurile într-un fel sau altul, iar această problemă
îşi găseşte rezolvarea în modalitatea de înţelegere a substanţei ca idee de “esenţă permanentă sau de “natură esenţială”
a unui lucru.”[7]
Pentru Aristotel,
Substanţa este, spre a vorbi prin
exemple, om, cal;[8]
[..] Substanţă, în chip principal, în prim rând şi prin excelenţă este cea care
nu se spune despre niciun subiect şi nici nu este într-un subiect, ca de pildă
un om anumit sau un cal anumit.[9] [..] Este,
pe de altă parte, comun oricărei substanţe faptul de a nu fi într-un subiect.[10]
După
cum afirmă şi Cottingham, Aristotel va fi cel care va face distincţia între
ceea ce există într-un subiect şi ceea ce există în virtutea sa proprie[11],
iar la Spinoza, subiectul acestui eseu, această distincţie va fi foarte precis
delimitată.[12]
Pentru
Spinoza, vom vedea că substanţa explică, compune lumea şi în egală măsură
se “se găseşte în lume”,[13]
vom vedea că, deşi viziunea lui despre substanţă este diferită de viziunea lui
Descartes, totuşi este influenţat de acesta şi de asemenea vom înţelege din ce
punct de vedere este Spinoza criticabil.
Influenţa
carteziană
Când
Spinoza a început elaborarea marii sale lucrări, “Etica”, a intrat în contact cu două mari influenţe[14]:
lucrările lui Grotius şi Hobbes şi lucrările lui Descartes. De la Descartes ar
fi preluat “concepţia despre metafizică drept fundament al cunoaşterii
ştiinţifice”.[15]
Pe de altă parte, Spinoza se va inspira mult din filosofia scolastică cu care a
luat contact prin intermediul profesorului său Frances van den Eden. În ceea ce
priveşte concepţia imanenţei lui Dumnezeu, Spinoza pare să se fi inspirat din
Cabală. Referitor la aceste influenţe, ne putem raporta la Spinoza fie ca la
ultimul gânditor medieval[16],
fie ca la discipolul care îşi urmează maestrul[17].
Nu
dualismul cartezian a avut influenţă asupra lui Spinoza; nu au avut influenţă “nici principiile ontologice sau concluziile
sistemului”[18]
lui Descartes. O influenţă directă a lui Descartes extinsă la Spinoza este conceptul
de substanţă sau de Dumnezeu.
În
primul rând, metafizica spinoziană se fundamentează pe noţiunea de substanţă,
iar Descartes va recunoaşte că Dumnezeu înţeles ca substanţă este singura
substanţă în sensul strict al termenului: “De
fapt, există o singură substanţă care poate fi înţeleasă ca nedepinzând de
orice altceva, numită Dumnezeu.” (Principles…, I, 51). Mai mult decât atât,
celelalte substanţe sunt posibile în virtutea substanţei supreme[19],
ceea ce înseamnă că la Descartes întâlnim un sens slab şi un sens tare pentru
conceptul de substanţă. Diferenţa dintre cele două viziuni apare la nivelul
condiţiei de existenţă a acestei substanţe; la Descartes existenţa substanţei
trebuie demonstrată, pe când, la Spinoza, existenţa substanţei supreme este
evidentă prin sine însăşi. Pentru Descartes, Dumnezeu este prim din punct de
vedere metafizic, dar este secund din punct de vedere epistemologic; de aici
rezultă că Dumnezeu depinde de subiectul cunoscător. Ori, la Spinoza, nu numai
că substanţa este primă din punct de vedere epistemologic, dar individualul nu
are niciun fel de substanţialitate. Prin urmare, în demersul său de explicare a
lumii punctul de plecare îl va constitui singura substanţă posibilă: Dumnezeu.[20]
Vom
vedea că la Spinoza substanţa produce în mod necesar lucrurile particulare;
pentru Descartes, Dumnezeu este creator şi introduce ideea de Dumnezeu din
necesitatea metafizică de a realiza legătura dintre res cogitans şi res extensa. La
Spinoza, “Dumnezeu este cauza
producătoare a tuturor lucrurilor pe care le poate concepe un intelect infinit”(Etica,
I. P XVI).
În
al doilea rând, Spinoza este influenţat şi de modul de înţelegere al lui
Descartes cu privire la atributele[21]
substanţei: “fiecare substanţă are un
singur atribut principal; [..] fiecare substanţă are o singură proprietate
principală care constituie esenţa sa”(Principles, I, 53). În cea de-a patra
definiţie din partea I a “Eticii”,
Spinoza afirmă că înţelege atributul ca ceva ce se percepe în substanţă, deci
ca ceva ce constituie esenţa substanţei. Cu toate acestea, de ce nu acceptă
Spinoza existenţa a două substanţe distincte? Dat fiind că o substanţă este
identificabilă prin natura sa definitorie, dacă presupunem existenţa a două
substanţe care au aceeaşi natură, atunci nu ar mai exista nicio cale de a le
distinge ca fiind lucruri separate.[22]
Se înţelege de aici că monismul substanţial pe care îl susţine Spinoza derivă
din imposibilitatea existenţei a două substanţe identice în esenţialitate.
Substanţa
Demersul
lui Spinoza întru explicarea naturii lucrurilor a constat în construirea unei
metafizici în termeni de cauzalitate. Pentru filosof, “dată fiind o cauză determinată rezultă cu necesitate un efect”(Etica,
I, axioma IV). În prima parte a lucrării sale, Spinoza va arăta ce este
substanţa raportat la natura sau esenţa acesteia, de ce existenţa substanţei
este necesară şi mai ales, care este relaţia dintre substanţă şi modificările
acesteia.
Spinoza
va încerca să explice natura lucrurilor finite pornind de la concepţia despre
substanţa înţeleasă ca având o existenţă independentă, ce îşi are propria
cauză. Dacă substanţa îşi are propria cauză, conform definiţiei I, atunci, esenţa
sau natura substanţei include existenţa. Ideile clare şi distincte vor legitima
ideea că esenţa include existenţa: “dacă
cineva ar spune că are o idee clară şi distinctă, adică adevărată, despre o
substanţă, dar totuşi se îndoieşte că această substanţă există, ar fi acelaşi
lucru ca şi când ar spune că are o idee adevărată dar se îndoieşte de adevărul
ei”(Etica, I, Prop. VIII, notă II); definită în acest mod, “nu se poate spune despre ea că este efectul
unei cauze externe”[23].
Mai
mult decât atât, substanţa este infinită pentru că dacă ar fi finită, conform
definiţiei II, ar însemna că s-ar putea gândi ceva mai mare decât ea, deci ar
decurge de aici că ar avea o cauză externă, ori “nu se poate întâmpla ca formulând un concept al lui S să fim obligaţi
să ne gândim la altceva decât la S”[24].
De asemenea, “finitul este în realitate o
negaţie parţială” pentru că existenţa a ceva finit depinde de existenţa
necesară a altceva, “iar infinitul este o
afirmaţie absolută a unei nature oarecare”(Etica, I, prop. VIII, nota I).
Esenţa sau natura substanţei este numită de Spinoza atribut, intelectul fiind cel care concepe atributul ca alcătuind
esenţa substanţei(Etica, I, def. IV).
Din faptul că substanţa are o existenţa infinită, rezultă că substanţa are o
existenţă eternă[25];
pentru Spinoza, eternitatea nu vorbeşte despre timp[26],
ci eternitatea este în afara timpului, este însăşi existenţa “concepută ca adevăr etern”(I, def.
VIII, explicaţie).
În
demonstraţia propoziţiei V, Spinoza va arăta de ce nu poate exista decât o
singură substanţă. Aici, filosoful recurge la un argument prin reducere la
absurd:
1. Dacă
ar exista mai multe substanţe, ar trebui să se diferenţieze între ele prin
diversitatea atributelor sau prin diversitatea modificărilor atributelor.
2. Dacă
s-ar diferenţia prin diversitatea atributelor, atunci ar însemna că există doar
o substanţă cu un singur atribut, pentru că, în cazul în care “două substanţe ar poseda aceleaşi atribute,
el ear poseda şi aceeaşi esenţă şi în acest caz nu ar trebui să avem motive să
vorbim despre ele ca fiind “două””[27].
3. Dacă
s-ar diferenţia prin diversitatea modificărilor, ar însemna să nu gândim
substanţa în mod corect; substanţa trebuie gândită în ea însăşi pentru că “natura ei este anterioară modificărilor
ei”(I, prop. V, dem.).
Prin
urmare, substanţa este una singură, independentă, infinită şi eternă, iar
aceasta este Dumnezeu sau natura - Deus
sive Natura.
De
ce pentru Spinoza această substanţă sau Dumnezeu există cu necesitate?
Argumentul care demonstrează existenţa lui Dumnezeu cu necesitate, aduce aminte
de argumentul ontologic anselmian din “Proslogion”[28].
Urmând aceeaşi linie de argumentare, Spinoza, afirmă că Dumnezeu există cu
necesitate pentru că nu se poate gândi sau concepe că nu există; Dumnezeu
există cu necesitate pentru că existenţa sa ţine de natura sa(Etica, I, prop. VII), deci nu se poate
gândi că “esenţa lui nu include
existenţa”(I, prop. XI, dem). De asemenea, că un lucru există cu necesitate
denotă faptul că “nu există nicio raţiune
sau cauză care sa-l împiedice de a exista”(I, prop. XI, altă demonstraţie),
deci Dumnezeu există pentru că îşi are propria cauză.
Spinoza
oferă şi un argument a posteriori a necesităţii existenţei lui Dumnezeu:
existenţa cu necesitate doar a fiinţelor finite este ceva absurd pentru că asta
ar însemna că fiinţele finite “sunt mai
tari decât fiinţa absolut infinită”( I, prop. XI, altă demonstraţie).
Existenţa
infinită a substanţei trebuie înţeleasă “ca
existenţă constituită dintr-o infinitate de atribute”(I, prop. X, notă).
Este necesar ca fiecare atribut să fie înţeles în el însuşi deoarece atributele
nu sunt codeterminabile, nu s-au produs unele pe altele, “ci fiecare exprimă realitatea sau existenţa substanţei”(I, prop.
XI, notă). Deşi există o infinitate de atribute, intelectului uman îi sunt
accesibile doar gândirea şi întinderea. Mai mult decât atât,
atributul este ceva ce se exprimă în moduri
diferite, iar Dumnezeu este această infinitate de atribute care se exprimă pe
sine în cele două atribute. Astfel, substanţa trebuie înţeleasă atât în
registrul gândirii cât şi în registrul întinderii;[29]
Dumnezeu este în egală măsură, atât lucru cugetător (II, prop. I) cât şi lucru
întins, adică Dumnezeu este material.[30]
Fiecare cugetare particulară şi fiecare lucru particular întins este mod sau modificare a atributelor substanţei. Orice modificare a
atributelor substanţei nu este accidentală, ci necesară pentru că “în Dumnezeu există cu necesitate ideea atât
a esenţei sale cât şi a tot ce rezultă cu necesitate din esenţa sa”(II,
prop. III). Pentru Spinoza, modurile
fundamentale ale atributului întinderii
sunt “mişcarea şi repaosul”, iar
pentru atributul gândirii “înţelegerea şi comprehensiunea reprezintă un mod
fundamental al gândirii”[31];
Spinoza va afirma în Axioma III, din Partea a II-a a “Eticii” că existenţa unei
idei nu depinde de niciun mod al gândirii, pe când iubirea sau dorinţa nu pot
exista decât dacă “există în acelaşi individ ideea unui lucru dorit, iubit etc.” De asemenea, esenţa lucrurilor
particulare produse de substanţă nu include existenţa; “acest om” sau
“acel om” ar putea la fel de bine să nu existe decât să existe;[32] Esenţa lucrurilor particulare nu poate
include existenţa deoarece asta ar însemna că lucrurile particulare sunt
propriile lor cauze ori acest lucru este absurd.
Acestea
fiind spuse, Dumnezeu sau Natura este într-o anumită măsură identic cu el
însuşi dat fiind faptul că putem vedea modurile sale ca “extensii” sau ca posibilităţi de existenţă ale naturii sale.
Critica
lui Leibniz
Leibniz
a negat teoria conform căreia “spiritul
universal este spiritul unic”[33]. El consideră că această teorie nu face
altceva decât să elimine posibilitatea nemuririi sufletului şi să “degradeze specia umană”[34],
pentru că această viziune nu dă nicio importanţă lucrului particular. Critica
lui Leibniz poate fi în acest sens îndreptăţită de vreme ce întâlnim la Spinoza
formulări de genul: “Dacă mai mulţi indivizi conlucrează la
aceeaşi acţiune, în aşa fel încât toţi sunt deodată cauza unui singur efect, îi
consider pe toţi în această privinţă un singur lucru individual”(II, def.
V). Leibniz consideră ca imposibilitate existenţa unui singure substanţe ca “Dumnezeu care gândeşte, crede şi doreşte
ceva în mine, dar care gândeşte, crede şi vrea contrariul în altul, opinie pe
care dl. Bayle[35]
a ridiculizat-o în câteva pasaje ale Dicţionarului său”[36].
În
lucrarea sa din anul 1678, “Despre etica
lui Benedict Spinoza”, Leibniz analizează semnificaţia dată de Spinoza
conceptului de substanţă; Ce înseamnă că ceva
este “în el însuşi”?
Se
referă Spinoza la proprietatea substanţei “ de “a fi în sine însăşi” şi de “a
fi concepută prin sine însăşi” în mod cumulativ sau în mod disjunctiv?”[37].
Este substanţa în sine însăşi sau este înţeleasă
în sine însăşi ? Sau prin amândouă proprietăţile? Dacă substanţa este în “sine
însăşi” şi “înţeleasă în sine însăşi”,
atunci, spune Leibniz, ar însemna că
Spinoza “trebuie să demonstreze că orice are o proprietate, trebuie să o aibă
şi pe cealaltă, ori asta este imposibil de vreme ce există lucruri care sunt în
ele însele fără a fi înţelese prin ele însele”. Leibniz identifică o problem
interesantă în demersul lui Spinoza de a define substanţa. Deşi Spinoza susţine
că substanţa nu are nevoie de niciun alt concept pentru a fi înţeleasă, totuşi,
într-o altă definiţie susţine că
atributul alcătuieşte esenţa substanţei; “prin urmare, conceptul de atribut
este necesar formării conceptului de substanţă”[38].
Mai mult decât atât, Leibniz afirmă că trebuie să înţelegi ce înseamnă un
lucru, în cazul de faţă, “substanţa” pentru a înţelege definiţia. Nici
definiţiile pe care le dă Spinoza conceptului de Dumnezeu nu sunt mulţumitoare
pentru Leibniz; El crede că definiţiilor le lipseşte proprietatea de a sta una
pentru cealaltă [39],
iar Spinoza ar reuşi să demonstreze acest lucru dacă va arăta că există o
pluralitate de attribute sau predicate în natura lucrurilor care să fie
concepute prin ele însele. Mai mult decât atât, ar trebui ca atributele să fie
compatibile unele cu celelalte.
Prin
urmare, aşa cum s-a observat mai sus, Leibniz respinge teoria lui Spinoza
raportat la modalitatea în care acesta a definit conceptele de substanţă,
atribut, Dumnezeu.
Concluzie
Gândirea modernismului clasic a fost caracterizată cu siguranţă
de conceptul de “substanţă” care a fost definit şi înţeles în moduri diferite,
dar care totuşi a fost “instrumentalizat” în acelaşi scop: să explice
realitatea.
Pentru Spinoza, substanţa generează
realitatea şi în egală măsură este realitatea, iar asta înseamnă că gânditorul
a văzut nu numai o legătură cauzală între substanţă şi modurile sale ci a vazut
ceva unitar şi imposibil de gândit ca separat.
Bibliografie:
SCRUTON,
Roger. 1996. “Spinoza”. Humanitas.
WOOLHOUSE,
R. S. 1993. “Descartes, Spinoza, Leibniz.
The concept of Substance in seventeenth-century metaphysics”. Routledge.
COTTINGHAM,
John. 1998. “Raţionaliştii”.
Humanitas.
GARRETT,
Don. 1995. “The Cambridge companion to
Spinoza”.
COPLESTON.
Frederic. 2011. “Istoria filosofiei IV -
de la Descartes la Leibniz”. ALL.
SPINOZA,
Benedict. 1961. “The principles of Descartes`
Philosophy”,
The Open Court Publishing CO.
SPINOZA, Benedict.
1957. “Etica”. Ed. Ştiinţifică.
DESCARTES. 2008. “Principles of philosophy”. Trad.
Jonathan Bennett.
LEIBNIZ G. W. 1989. “On the ethics of Benedict de Spinoza” în “Philosophical
Papers and letters”. Kluwer academic publishers.
LEIBNIZ. G. W. 2001. “Scrieri filosofice”. ALL.
[1] Loemker 1969, 3.
[2] Descartes, Spinoza, Leibniz.
[3] Cottingham 1998, 107.
[4] Descartes a adoptat o
abordare dualistă; pentru el există două substanţe fundamentale ce compun
lumea. Pentru Spinoza poate exista o singură substanţă, iar pentru Leibniz
numărul de substanţe este indeterminabil.
[5] Cottingham 1998, 107.
[6] Woolhouse 2000, 4.
[7] Cottingham 1998, 108.
[8] Categorii 1a.
[9] Ibid., 2a.
[10] Ibid., 3a.
[11] Cottingham 1998, 108.
[12] Dumnezeu drept causa sui şi cauză a celorlalte lucruri.
[13] “Marea operă a lui Spinoza, Etica, este în
mod esenţial nimic mai mult decât o vastă definiţie a substanţei cu care totul
începe.” ( trad. dupa Woolhouse 2002, 7. )
[14] După cum le numeşte Scruton
1996, 32.
[15] Scruton, 1996, 33.
[16] Idem.
[17] Idem.
[18] H. H. Britan, 1961, XXIV. În “Introduction”, “The principles of Descartes` Philosophy”,
B. Spinoza.
[19] În definiţia a VIII-a din
“Principles of Descartes Philosophy”, Spinoza arată ce înţelege Descartes prin
substanţa supremă: “Substanţa despre care
ştim că este perfectă în cel mai mare grad, şi în care nimic nu poate fi
conceput ca implicând un defect sau o limitare, este numită Dumnezeu.”
[20] Pentru Spinoza subiectul
cunoscător, ca lucru individual, este doar un alt mod al substanţei.
[21] “(1) pentru “minte” este atributul gândirii, (2) pentru “corp” este
atributul întinderii”(Principles, I, 53).
[22] Cottingham 1998, 125
[23] Copleston 2011, 203.
[24] Cottingham 1998, 124.
[25] “Prin eternitate înţeleg
însăşi existenţa întrucât este concepută ca decurgând cu necesitate numai din
definiţia unui lucru etern”(I, def. VIII).
[26] “existenţa nu poate fi
concepută prin timp sau prin durată, chiar dacă am concepe durata ca fiind fără
început şi fără sfârşit”(I, def. VIII, explicaţie).
[27] Copleston 2011, 202.
[28] Anselm va presupune că
Dumnezeu există în realitate, dar nu există în intelect; de aici decurge că a
exista în realitate este mai semnificativ decât faptul de a exista doar în
intelect. Că Dumnezeu există în realitate poate fi conceput, iar dacă ar exista
în realitate ar fi mai mare decât ceva care nu poate fi decât conceput. Deci,
se poate gândi că există o fiinţă mai mare decât Dumnezeu, iar asta înseamnă că
se poate gândi că există ceva mai mare decât ceva decât care ceva mai mare nu poate fi gândit. Ori asta este absurd. De
aici rezultă falsitatea faptului că se poate gândi ceva mai mare decât care
altceva mai mare nu poate fi gândit; deci nu se poate gândi că Dumnezeu există
în intelect, dar nu există în realitate.
[29] Existenţa alcătuită dintr-o
infinitate de atribute de attribute ste Dumnezeu, adică substanţa unică,
indivizibilă şi eternă.
[30] Ambele attribute exprimă
natura lui Dumnezeu.
[31] Copleston 2011, 205.
[32] “se poate, în ordinea naturii, ca un om sau
altul să existe, după cum se poate să nu existe” (II, axioma I).
[33] În “Consideraţii despre
existenţa unui spirit universal unic”, “Scrieri filosofice” 2001, 194.
[34] Ibid., 195.
[35] “Spinoza credea 1) că există numai
o singură substanţă în lume ; 2) că această substanţă este Dumnezeu ; şi că 3)
toate existenţele particulare - soarele, luna, plantele, animalele, oamenii,
ideile lor, fanteziile şi dorinţele lor - sînt modificări ale lui Dumnezeu . .
. Aceasta este cea mai monstruoasă şi mai absurdă ipoteză care putea fi imaginată."
(Pierre Bayle, Dictionnaire historique et
critique, 1697).
[36] În “Consideraţii despre
existenţa unui spirit universal unic”, “Scrieri filosofice” 2001, 199.
[37] Leibniz, în “On the ethics of Benedict de Spinoza”, “Philosophical Papers and letters” 1989, 196.
[38] idem
[39] “el
spune: îl definesc pe Dumnezeu ca fiinţa absolut infinită, sau ca substanţa
care are atribute infinite, fiecare dintre ele exprimând o esenţă eternă şi
infinită” (“On the ethics of Benedict
de Spinoza”, 197.)
Rădulescu I.
Comentarii