Despre egalitate

  Despre egalitate

©       (atentie! acest eseu este proprietate intelectuala proprie! )

Egalitatea de facto, diferită de egalitatea formală este imposibil de stabilit fără a încălca libertatea părţilor implicate. Acolo unde se încearcă o redistribuire a poverilor şi a beneficiilor tocmai pentru a contrabalansa starea de fapt, are loc ceea ce se numeşte o dublă nedreptate şi dacă din punct de vedere logic sau matematic lucrurile stau în acest mod, realitatea socială are o altfel de natură.  Istoric vorbind, conceptul de egalitate de tratament a avut ca temei noţiunile de neutralitate, imparţialitate şi universalitate. Trebuie avut în vedere că orice lege sau regulă are caracter coercitiv şi că în definitiv, „orice lege restrânge libertatea individuală într-o anumită măsură modificând mijloacele de care oamenii pot uza în urmărirea ţelurilor lor” ( Hayek, Drumul către servitute, ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 89). De asemenea, egalitatea formală are un caracter imparţial şi prin prisma faptului că regulile formale nu vizează niciun actor sau grup particular ce participă la viaţa socială, ceea ce înseamnă în acelaşi timp că neavând scopuri ţintă pe care să le atingă , efectele egalităţii formale nu pot fi prevăzute; de aici şi nemulţumirea susţinătorilor egalităţii de facto.

În mod clar, sărăcia din care anumiţi indivizi nu pot ieşi este nedreaptă; dar este o consecinţă neintenţionată a ceea ce înseamnă economie decentralizată, libertatea antreprenorului de a intra în competiţie, a ceea ce înseamnă inovaţie, dar şi a ceea ce înseamnă egalitate formală sau egalitate de tratament.

Pe de altă parte, susţinătorii egalităţii de fapt asumă că două nedreptăţi fac dreptate ( sau în original, teza lui Pojman – „two wrongs make a right” („The case against affirmative action”, în „Ethics in practice, An anthology”, Fourth edition, ed. La Folette, H, Wiley Blackwell., p 560) sau, altfel spus, asumă că tratamentul preferenţial acordat unui anumit segment va instaura cumva un echilibru. Şi totuşi, tratamentul preferenţial propune o distribuire a beneficiilor, deci şi o distribuire a poverilor care trebuie suportate în mod clar de cealaltă tabără, ceea ce face din egalitatea de facto, nu doar un arbitru care să niveleze spaţiul jocului, ci o entitate care schimbă regulile jocului sau care mai curând inversează rolurile între diferiţi actori sociali, ca şi când fiecare dintre noi, ar trebui sa fie pe rând, când bogat, caând sărac.

Dincolo de această imagine acolo unde există tratament preferenţial există şi o formă de discriminare împotriva altor membrii ai societăţii, adică acolo unde există beneficii suplimentare pentru anumiţi actori sociali, trebuie să existe alţii membrii ai societăţii respective care să poarte poverile.

Actorii sociali nu sunt cifre şi variabile, ci indivizi care deşi se supun normelor sociale, aceştia caută totuşi în limitele acestei ordini impuse să îşi urmărească interesele personale, să îşi satisfacă nevoile în funcţie  de planul de viaţă pe care fiecare dintre ei îl are; din acest punct de vedere oamenii sunt organisme imprevizibile.

Nedreptatea ca urmare a impunerii egalităţii de facto s-ar traduce prin nedreptate şi inegalitate instituţionalizată.