Sinele, un construct social

 Sinele, un construct social

©       (atentie! acest eseu este proprietate intelectuala proprie! )

            În această lucrare îmi propun să contraargumentez ideii că Sinele este ceva singular, un dat interior al naturii noastre umane. Această viziune este mai degrabă rodul unui cadru de gândire, rezultatul anumitor perspective ontologice care rezultă din cunoaşterea teoretică sau ştiinţifică  pe care mintea umană a putut să o cunoască.

Odată cu infirmarea geocentrismului ( care a influenţat şi modalitatea în care ne raportăm la fiinţa umană ca având un statut privilegiat, creaţie a lui Dumnezeu, deci cu o natură divină şi un sine dat ), Copernic[1] şi Darwin zdruncină din temelii credinţele omului odată cu ieşirea din paradigma geocentrismului. Nu doar că din acest moment omul devine propriul său stăpân , „făcând  îngerii şi pe Dumnezeu mai puţin plauzibili”[2], dar devine liber şi responsabil de acţiunile sale; rămâne singur într-o lume în care omul trebuie să îşi facă de acum un plan pentru că destinul nu mai este acela care hotărăşte cu privire la viaţa sa.

Pe de altă parte, cercetările lui Darwin  au condus la descoperirea că omul nu are o natură privilegiată, ci o natură care îl aliniază animalelor. Astfel că teoriile lui Darwin şi Copernic au condus umanitatea în punctul de a-şi schimba cadrul de gândire, de a se raporta la bine din altă perspectivă, deci de a-şi construi alte credinţe,  şi în final de a se angaja în acţiune alături de ceilalţi în funcţie de aceste credinţe.

Corelaţia dintre perspectiva teoretică şi cea ontologică  este vizibilă în teoria Ideilor a lui Platon, „dacă privim în urmă şi avem în vedere gândirea lui Platon, de exemplu, este clar că perspectiva ontologică care fundamentează moralitatea conduitei drepte era identică cu teoria sa ştiinţifică despre univers”.[3]

Schimbarea cadrului de gândire a determinat în aceste condiţii o altfel de raportare la conceptul de bine, o îndepărtare treptată de dogmatismul religios şi odată cu aceasta o responsabilizare a individului ; mai pe scurt, mentalitatea omului în ceea ce priveşte propria persoană sau sine şi relaţiile cu ceilalţi se schimbă. Omul se deschide spre o altă realitate pe care el însuşi şi-o construieşte de acum.

Ideea pe care am încercat să o explic până aici este susţinută de viziunea conform căreia cadrele de gândire (frameworks) oferă condiţiile sau temeiul (background) pentru judecăţile noastre morale[4].

Lucrarea mea va susţine că este imposibil să ne raportăm la lume fără a adopta o perspectivă, un anumit cadru de gândire care acţionează asupra noastră formând constrângeri sociale şi construcţii sociale.

Este important de adus în atenţie ideea că omul tinde să creadă că principiile adoptate, cultura din care face parte reprezintă canonul de judecată morală. În funcţie de propria concepţie despre bine diverse comunităţi se raportează  diferit la ceea ce înseamnă individul; Richard Nisbett a realizat un studiu care arată cât de diferit înţeleg vesticii (în special din nordul Europei şi americanii) şi esticii (asiaticii)  rolul omului în viaţa socială.

Vesticii consideră, de pildă, că următoarele caracteristici se aplică tuturor: că fiecare individ are atribute distinctive, că oamenii îşi controlează propriul comportament nefiind determinat, „se simt mai bine când alegerile şi preferinţa personală determină veniturile”[5]; consideră de asemenea că asocierea cu alţi indivizi îi poate ajuta să îşi atingă scopurile, succesul îi face să se simtă bine şi împăcaţi cu propria persoană, că tratamentul egal trebuie aplicat tuturor, deci că nu ar trebui să existe privilegii.

Cultura asiatică pe de altă parte manifestă o prejudecată culturală faţă de individualism concretizată în ideea că acela care vrea să iasă din mulţime, va fi subiect de critică.[6] Asiaticii sunt mult mai preocupaţi să acţioneze în cadrul unui grup şi să atingă scopul propus de grupul respectiv. De asemenea, succesul înseamnă a contribui, a coopera cu ceilalţi membrii ai grupului. Concepte ca merit individual nu există pentru că aceştia au anumite roluri sociale bine determinate astfel încât fiecare ştie ce rol are în cadrul grupului:

O prietenă asiatică mi-a spus că cel mai remarcabil lucru pe care l-a întâlnit în timp ce vizita casele americane este că fiecare spunea „mulţumesc” fiecăruia: „Mulţumesc că ai aranjat masa”, „Mulţumesc că ai dus maşina la spălat”. În ţara ei toată lumea are o obligaţie clară într-un anumit context şi că nu trebuie să mulţumeşti oamenilor pentru că îşi respectă obligaţiile.

Totul începe odată cu momentul în care ne naştem şi cu influenţa pe care o exercită părinţii asupra noastră. Deprindem capacitatea de a vorbi doar prin intermediul relaţiei cu alte persoane (la început, membrii ai familiei din care facem parte).

Dezvoltarea individuală începe odată cu reacţiile mediului social la comportamentele pe care le manifestam mai ales la vârstele mici. Aprobarea şi dezaprobarea reprezintă indicatorii care semnalizează  dacă ceea ce facem este „corect” sau „gresit”. De exemplu, copiii devin atraşi de o anumită materie şcolară doar în condiţiile în care primesc laude din partea profesorului sau iau note foarte bune, iar acest lucru ajută în dobândirea stimei de sine şi a încrederii în propriile noastre capacităţi. De asemenea, copiii imită comportamentul anumitor persoane, cu alte cuvinte învăţăm cum să ne comportăm prin observarea de modele.

Exersarea, interacţiunile sociale şi autoreglarea se dovedesc a fi factorii care influenţează dezvoltarea mintală, dar şi dezvoltarea personalităţii. Pare că în această perioadă învăţăm „regulile jocului” social şi mai mult decât atât, sesizăm obligativitatea şi necesitatea lor incontestabilă[7] astfel încât să ne dezvoltăm ca fiinţe umane.

În concluzie, învăţăm încă de mici cum să performăm  în faţa altora, să ne ajustăm comportamentul în funcţie de cerinţele comunităţii din care facem parte. În fiecare manifestare a noastră vrem să fim ceva şi pentru ceilalţi nu doar pentru noi, vrem ca acţiunile noastre să fie aprobate, fie şi de un unic individ. Pentru Goffman, de exemplu, viaţa este ceva performativ:  „Când un individ joacă o scenă  el cere în mod implicit ca observatorii săi să ia în serios impresia care le este prezentată.  Li se cere să creadă  că personajul posedă atributele care pare că le posedă , că sarcinile pe care le îndeplineşte vor avea consecinţele pe care le asumă în mod implicit”.[8]

Faptul că Sinele este performativ se observă în comportamentul în diferitele roluri pe care le jucăm  ca actori în viaţa socială. De exemplu, un profesor va trebui să prezinte în faţa elevilor săi o imagine de sine diferită, de cea pe care o prezintă prietenilor săi. Asta înseamnă că există o neconcordanţă între comportamentele pe care le afişează?

Să luăm, de pildă, exemplul oferit de Hare în „The discoursive production of selves”  în care ne este prezentată o persoană care trebuie să fie în acelaşi timp o angajatul obedient, dar şi agentul de vânzari agresiv. Persoana respectivă nu face altceva decât să facă ceea ce a fost învăţaţă de la vârste mici; îşi ajustează comportamentul în funcţie de situaţia în care este pusă, în funcţie de propriile nevoi şi interese. Joacă rolul angajatului obedient pentru ca angajatorul să îşi păstreze o imagine bună despre el, şi astfel să îşi păstreze locul de muncă.

Pe de altă parte, joacă rolul agentului de vânzări agresiv pentru că, în primul rând, nu se mai află într-o poziţie inferioară, de a fi condus de cineva, iar în al doilea rând scopul său rămâne acelaşi şi anume de a nu-şi pierde locul de muncă.

Prin urmare, atunci când vorbim despre Sine vorbim despre variatele poziţii de pe care relaţionez cu ceilalţi. De ce vrem să afişăm un comportament exemplar faţă de copiii noştri, şi, să zicem,  nu manifestăm niciun interes pentru ca preotul din sat să ne vadă duminica în biserică?

Pentru că nu asta ne interesează , ne interesează să interacţionăm cu cei care reprezintă  ceva pentru noi; şi este posibil să dorim ca cineva să reprezinte ceva pentru noi doar în condiţile în care credinţele noastre se identifică cu o anumită comunitate sau grup.

Reprezentarea de sine se construieşte având în vedere şi reprezentarea pe care o au ceilalţi despre mine; de aceea, omul întâi caută informaţii, ia informaţii din mediu, iar abia apoi acţionează şi manifestă anumite comportamente.

Având aceste idei în vedere, cred că tindem să îi dăm dreptate lui Nietzsche care considera că nevoile noastre interpretează lumea.[9]

O chestiune şi mai importantă este aceea că identitatea mea este articulată doar în cadrul unui limbaj care este de altfel şi indicatorul gândirii; astfel ne putem pune întrebări, îl putem înţelege pe celălalt şi putem construi împreună cu celălalt.

Ceea ce l-a salvat pe homo sapiens de la extincţia pe care a suferit-o strămoşul său, homo neanderthalensis a fost adaptarea pentru vorbire; omul a avut posibilitatea, ca prin intermediul limbajului  de a-l cunoaşte pe celălalt, de a-i comunica intenţiile şi aşteptările sale celuilalt, de a coopera şi în final de a se contura împreună cu ceilalţi ca actori social.

Cu toate acestea a aparţine rasei homo sapiens nu e o condiţie necesară şi suficientă pentru a te dezvolta ca om sau ceea ce înţelegem noi prin noţiunea de om. În anul 1724 este descoperit un copil, numit ulterior Peter, care nu a avut în decursul vieţii sale vreo interacţiune cu oamenii. Era capabil să înveţe dat fiind că a reuşit să se descurce în mediul sălbatic în care s-a dezvoltat, dar nu a existat nicio urmă că ar fi prezentat vreo formă de socializare.[10] Nu a reuşit să înveţe să vorbească, singurele cuvinte pe care le-a putut rosti fiind ki scho şi qui ca, care însemnau de fapt numele celor care l-au avut în grijă – Regele George şi Regina Caroline. Evident că imposibilitatea vorbirii reprezintă în mod necesar lipsa gândirii.

Astfel de exemple ne ajută să descoperim cât de mult din ceea ce suntem noi înşine este ceva interior şi înnăscut şi cât de mult pot învăţa fiinţele umane din propriile experienţe, de la oamenii din jurul lor, de la mediu.

De asemenea e interesant de văzut cum culturi diferite în funcţie de tradiţiile, obişnuinţele şi scopurile au ales fie individualitatea, fie colectivitatea; sau ce rol enorm are educaţia, interacţiunea continuă cu ceilalţi la vârstele mici şi paradigma socială din care în mod întâmplător facem parte.

Referinţe:

R. Rorty, „Freud and moral reflection”, în Essays on Heidegger and others. Philosophical Papers Volume 2, Cambridge: Cambridge University Press, 1991.

Fr. Nietzsche, Voinţa de putere, Cartea a treia, 1.c: „Credinţa în «Eu». Subiectul”, trad. C. Baciu, Ed. Aion, 1999.

Rom Harré, „The Discursive Production of Selves”, în Theory & Psychology, vol. 1(1), 1991.

Ch. Taylor, „The self in moral space”, în Sources of the Self. The Making of the Modern Identity, Cambridge, MA: Harvard U.P., 1989.

 Richard Nisbett, „The Geography of Thought: How Asians and Westerners Think Differently...and Why”, The Free Press, 2003.

Jean Piaget, „The moral judgement of the child”, The Free Press.

Ervin Goffman, „The presentation of self in everyday life”, Garden City, NJ: Double day, 1959.

Schmidtz, D. Brennan, J., „Freedom of commcerce: 1776”, „A brief history of liberty”, Wiley-Blackwell, 2010.

Douglas Candland, „Feral children and clever animals”, Oxford University Press, 1993.

---

[1]  Teoria lui Copernic a avut influenţă mult mai târziu când opoziţia Bisericii care considera publicaţia acestuia o erezie, s-a diminuat.

[2]  Rorty, 1991, p.143.

[3] Taylor, 1989, p. 8.

[4] Ibid., p. 25.

[5] Nisbett, 2003, p. 47.

[6] În original: „The peg that stand out is pounded down”. Nisbett, 2003, p. 48.

[7] Piaget, p. 104.

[8] Goffman, 1959, p. 28.

[9] „ „Subiectul” este ficţiunea potrivit căreia o multitudine de stări identice în noi ar fi efectul unui singur substrat: dar noi suntem cei care am creat „identitatea” acestor stări; identificarea şi ajustarea acestora constituie faptul real, iar nu identitatea ( - aceasta trebuie mai degrabă contestată - )”.  Nietzsche, 1999, p.319.

[10] Candland, 1993, p. 9.