O analiză a teoriei lui Olson.

O analiză a teoriei lui Olson.

 ©       (atentie! acest eseu este proprietate intelectuala proprie! )

În acest eseu îmi propun să arăt că explicaţia lui Olson privind apariţia statului se limitează la un unic argument, acela economic; acela al calcului cost-beneficiu şi riscuri. Din acest punct de vedere, consider că teoria lui Olson nu reuşeşte să explice corect relaţia dintre guvernare şi guvernaţi. În acest sens voi prezenta înainte de toate teoria lui Olson iar apoi voi încerca să aduc câteva posibile obiecţii.

Premisa teoriei lui Olson este că societatea are nevoie de ordine şi de bunuri publice pentru a funcţiona în mod satisfăcător. Lipsa acestor condiţii ar afecta orice motivaţie a indivizilor de a produce bunuri. Răspunsul cel mai natural în ceea ce priveşte acest tip de problemă ar fi acela că în vederea stabilirii unei ordini sociale, consensul, cooperarea indivizilor, se constituie ca soluţie. Dar, spune Olson, în cadrul grupurilor mari, când discutăm despre consens şi acţiune prin consens, costul suportării acestei acţiuni de către fiecare individ este mult prea mare în raport cu beneficiile de care acesta s-ar putea bucura[1]. Totuşi, se întreabă Olson, cum au evitat grupurile mari anarhia? Răspunsul este metafora „Banditului staţionar” care devine individul care cârmuieşte, care guvernează un astfel de grup. „Banditul staţionar” este un individ raţional care îşi dă seama în urma unui calcul cost-beneficiu că este în interesul său să renunţe la rolul de „bandit hoinar”; ba chiar îşi dă seama că trebuie să îi înlăture pe ceilalţi posibili „bandiţi hoinari”. De cealaltă parte, a membrilor comunităţii pare că situaţia este analizată tot prin prisma unui calcul cost-beneficiu. „Banditul hoinar” jefuieşte comunitatea în mod repetat prin furtul tuturor bunurilor pe care membrii comunităţii le produc. Ca o consecinţă, orice motivaţie a membrilor comunităţii respective de a produce bunuri, dispare, ceea ce înseamnă că pe termen lung „Bandiţii hoinari” se vor afla în situaţia de a nu mai avea ce prăda. „Banditul hoinar” realizează că trebuie să devină un „bandit staţionar”, tocmai pentru a putea jefui în continuare comunitatea, dar uzând de data aceasta de o altă metodă. De cealaltă parte, membrii coumunităţii vor ajunge la concluzia că este preferabil „banditul staţionar”, „banditului hoinar” din cel puţin două motive. În primul rând, acesta va rezolva problema insecurităţii, a fricii, generate de jaful perpetuu al „bandiţilor hoinari”, iar în al doilea rând, indivizii vor avea din nou motivaţia de a produce bunuri.

Dacă un bandit hoinar devine sedentar şi îşi revendică furtul sub forma unei taxe regulate şi în acelaşi timp menţine monopolul asupra furtului pe domeniul său, atunci  aceia de la care el percepe taxe vor avea motivaţia de a produce.[2]

Astfel că situaţia este una de natură reciprocă. Membrii comunităţii vor produce bunuri care vor fi impozitate, iar la rândul său, „banditul staţionar” va produce un bun public prin faptul că va avea grija ca alţi bandiţi să nu intre pe teritoriul său. De asemenea, indivizii se vor bucura şi de anumite drepturi individuale pe care „banditul staţionar” e interesat să le ofere tocmai pentru ca aceştia să aiba motivaţia de a produce bunuri în continuare.

Această metaforă a statului tâlhar care nu mai este prezentat ca un organism ce urmăreşte să asigure binele în societate, ci ca un organism care acordă anumite drepturi cetăţenilor săi pentru că urmăreşte să îşi maximizeze căştigurile, răstoarnă vechea viziune asupra ordinii publice conform căreia statul este o construcţie pe care au facut-o cetăţenii în urma unui contract social pentru a le asigura anumite beneficii. În acest mod de a înţelege apariţia statului, statul este o soluţie la o problemă (lipsa ordinii publice), statul apără ceva ce aparţine tuturor.

În viziunea lui Olson, „banditul staţionar” are interesul de a menţine ordinea publică, de a securiza societatea, de a înlătura posibilii „bandiţi hoinari”, tocmai pentru că are un interes pe termen lung (acela de a colecta taxe de la indivizi) în ceea ce priveşte societatea respectivă.

Ca o consecinţă la cele menţionate mai sus, statul nu reprezintă un organism menit să apere drepturile individuale ale cetăţenilor ( iar aşa cum este prezentată teoria lui Olson, nu există drepturi individuale în afara statului),  ci statul este o consecinţă a unor „jocuri de putere” care nu are sub nicio formă în vedere interesele cetăţenilor, ci interesele proprii celor care guvernează. Astfel că statul, deşi este o formă de oprimare, cu toate acestea este forma de oprimare preferabilă celorlalte posibile forme de acelaşi gen.

Având în vedere aceste aspecte, mă preocupă caracterul neintenţionat al drepturilor pe care cetăţenii le au în viziunea lui Olson privind metafora statului tâlhar. Dacă acceptăm că indivizii sunt subordonaţi intereselor statului, care, în definitiv este un „tâlhar”, şi că indivizii au atâtea drepturi şi libertăţi în limitele  intereselor statului, atunci, indivizii au atâta libertate de mişcare, de alegere cât le permite statul. Ceea ce înseamnă că indivizii nu sunt niciodată cu adevărat liberi şi nici nu au drepturi ci din contră, sunt supuşi coerciţiei.  De asemenea, viziunea lui Olson privind statul este una cu dublu înţeles; înainte de a fi tâlhar, statul este înainte de toate, protecţia împotriva altor posibili tâlhari ceea ce înseamnă că legitimitatea acestui tip de stat se bazează pe ideea răului cel mai mic, pe o preferinţă a indivizilor de a fi mai puţin furaţi, tâlhăriţi.

Având în vedere consideraţiile lui Olson privind raportul  dintre putere şi cel care suportă acţiunile puterii, dintre cel puternic şi cel slab, până la urmă, pare că Olson restrânge discuţia doar la palierul economic, la discuţia privind costurile, beneficiile şi riscurile. Singurele drepturi pe care individul le are în acest context consider că sunt drepturile publice: dreptul de a produce şi de a-ţi însuşi o parte a muncii tale la care în definitiv eşti îndreptăţit. Olson nu face distincţia între drepturi individuale şi drepturi publice în discuţia privind problema puterii. Pentru Olson, statul tâlhar oferă drepturi în limitele propriilor sale interese, iar indivizii acceptă această situaţie.Totuşi nu ne este clar în ce măsură indivizii vor fi motivaţi să producă bunuri publice doar în schimbul securităţii şi al dreptului de a păstra o parte a muncii lor.

Adoptând spiritul „liberalismului fricii”, voi spune că problemele indivizilor  nu sunt rezolvate pentru totdeauna, odată cu protecţia statului-tâlhar; ei se vor confrunta în continuare de teama generată de guvernarea actuală. Liberalismul fricii se întreabă printre altele cât de sigur este ceea ce credem că este securizat şi este conştient că nimic nu este sigur, că sarcina sa, de a proteja drepturile individuale  nu ia sfârşit niciodată[3].

Teoria lui Olson şi cea a liberalismul fricii par să introducă aceeaşi presupoziţie: că statul „este gândit ca o entitate care este mai presus de individ unde interesele statului ar putea abuza de interesele indivizilor”[4], astfel că statul este un duşman, dar doar pentru liberalismul fricii. Pentru Olson, deşi statul este gândit ca o entitate superioară, ale cărei interese depăşesc interesele indivizilor, cu toate acestea, statul protejează în acelaşi timp indivizii.

De asemenea, a crede că problema securităţii ia sfârsit odată cu statul este o naivitate. Guvernarea nu este interesată doar de aspectul economic al problemei, ci este interesată şi de exercitarea puterii asupra celui slab; guvernarea reprezintă o putere persuasivă[5] care poate dicta comportamentul indivizilor. În cazul statului-tâlhar, deşi indivizii îl preferă oricărei alte forme de constrângere, cu toate acestea trebuie să accepte doar pentru condiţia securităţii toate celelalte cerinţe şi constrângeri ale statului care îi pot modela comportamentul şi alegerile şi care îi pot încălca drepturile individuale fără ca acesta să realizeze.

Conform lui Olson, pentru a avea maximă încredere în guvernare, indivizii trebuie să aibă certitudinea că orice proprietate pe care au dobândit-o va fi respectată[6]; doar o guvernare care respectă drepturile individuale ar satisface o asemenea condiţie. De asemenea, e necesară o protecţie împotriva abuzurilor statului (nerespectarea drepturilor individuale), iar singura instituţie care poate îndeplini acest rol este democraţia[7]. Democraţia înţeleasă ca instituţie ce protejează drepturile individuale şi ca soluţie împotriva constrângerilor şi abuzurilor nu este satisfăcătoare. Chiar şi atunci când vorbim de regimuri democratice nu putem să nu aducem în discuţie problema opresiunii. Abuzul de putere şi intimidarea din partea puterii guvernamentale se pot ivi chiar şi în regimuri democratice. Un exemplu o reprezintă problema restrângerii libertăţilor civile în cazul unei ameninţări externe ( teroriste ). Întrebarea este, în ce măsură este legitimă o astfel de soluţie la problema ameninţărilor teroriste? O astfel de restrângere a libertăţilor individuale ar însemna limitarea dreptului la asociere, la liberă circulaţie, limitarea dreptului la liberă exprimare ş.a. Tocmai de aceea, democraţia nu reprezintă apanajul eliminării abuzului de putere pentru că libertăţile individuale şi garantarea lor nu trebuie confundate cu democraţia; sunt chestiuni distincte. Democraţia aşa cum o prezintă Olson pare că surclasează autocraţia doar pentru că aduce un program cu promisiuni mai bune şi mai preferabile, dar din punct de vedere practic, sunt puţine situaţiile în care putem vorbi despre un stat ca fiind unul democratic. Într-o democraţie, indivizii trebuie să aibă posibilitatea de a bloca orice încercare a guvernării de a le restrânge libertăţile civile.

Aducând în dicuţie mai sus, posibilitatea unei ameninţări externe, vedem cum „banditul sedentar” poate fi oricând pus în pericol de alţi „bandiţi”. Nimic nu garantează monopolul „banditului sedentar”, după cum nimic nu garantează capacitatea sa de a proteja membrii comunităţii.

 În acest sens, teoria lui Olson  privind ordinea socială este mult prea îngustă deoarece restrânge discursul doar la o latură a problemei privind guvernarea şi guvernaţii. Analiza economică nu este singura care explică originea ordinii sociale şi nici nu garantează menţinerea ordinii, de vreme ce există ameninţări exterioare a căror soluţie nu poate fi tot un calcul cost-beneficiu. Pe de altă parte, Olson are meritul de a înlocui vechea viziune asupra ordinii publice conform căreia statul este o construcţie pe care au facut-o cetăţenii în urma unui contract social pentru a le asigura anumite beneficii şi de a gândi în alţi termeni raportul dintre stat şi indivizi.

Bibliografie:

Olson, M. 1993, „Dictatorship, Democracy, and Development”, The American Political Science Review, Vol. 87, No. 3 , pp. 567-576.

Brooks, T. 2011, „Bernard Williams, Republicanism and The liberalism of fear”, New Castle University.

Shklar, J. 2004, „The liberalism of fear”, în „Political Liberalism”, ed. Shaun P. Young, State University of New York Press.

Williams, B. 2005, „The liberalism of fear”, în „In the beginning was the deed”, Princeton University Press. 

---

[1] „Fiecare individ suportă toate costurile şi riscurile pentru ceva ce el sau ea vrea să ajute în vederea instaurării ordinii publice sau în vederea producerii unor alte bunuri publice, dar primeşte doar o mică parte din beneficii”. 567

[2] Olson, 1993, p. 568.

[3] Williams, 2005, p. 61.

[4] Brooks, 2011, p. 57.

[5] Shklar, 2004, p. 155.

[6] Olson, 1993, p. 572.

[7] Idem.