Filosofia si grecii
De ce a apărut filosofia la greci ?
© (atentie! acest eseu este proprietate intelectuala proprie! )
De ce a apărut filosofia la greci? Pentru că e posibil să fi fost ei primii care au început să se mire? Guthrie spre exemplu pare să suţină că aşa s-a întâmplat. Babilonienii ori egiptenii, deşi dispuneau de instrumente care le permiteau să dezvolte o gândire raţională, nu au fost capabili să asimileze tot ceea ce ei dispuneau în materie de astronomie ori matematică pentru a reuşi să explice în cele din urmă lumea, aşa cum o fac Thales ori Anaximene în cosmologiile lor. De ce? Pentru că nu reuşeau să arunce o privire de ansamblu asupra lucrurilor sau fenomenelor din natură, nu au reuşit să se ridice deasupra lucrurilor şi să le explice punând una lângă alta toate cunoştinţele lor vaste. Ne spune Guthrie că “aceste popoare - vecini şi în unele privinţe învăţători ai grecilor – se mulţumeau să dezvolte prin încercare şi eroare o tehnică ce se dovedise funcţională. Ei continuau s-o folosească fără a se întreba ce o face să functioneze, fără îndoială deoarece domeniul de studiu al cauzalitătii era încă subordonat dogmei religioase, în loc să fie deschis dezbaterii rationale libere; Aceasta este deosebirea fundamentală dintre ei si greci. Grecii s-au întrebat «De ce?», si acest interes pentru cauză determină apariţia unei noi cerinţe, cea ageneralizării”[1]. Mai pe scurt, grecii nu s-au mulţumit ca lucrurile să fie date şi acceptate odată pentru totdeauna, grecii aveau pretenţia de a descoperi ceea ce se află de fapt în spatele oricărui fenomen sau lucru din natură.
În secolul al VI-lea î. e. n, în cetăţile greceşti ale Asiei Mici apare gândirea raţională ca trecere, de la mit la logos. Nimic nu se iveşte dintr-odată în lume ci de cele mai multe ori, produsul, este rezultatul unui proces îndelungat. În încercarea de a răspunde la întrebarea “de ce a apărut filosofia la greci?” voi încerca să prezint o interpretare a studiului lui Jean Pierre Vernant,Mit şi gândire în Grecia Antică raportându-mă în mod special la prima parte a capitolului al şaptelea ce cuprinde problematica pe care eseul de faţă şi-a propus să o abordeze.
Aşa cum au afirmat şi stabilit deopotrivă numeroşi istorici ai filosofiei şi cercetători în acest domeniu, Vernant aminteşte că filosofia a luat naştere în secolul al VI lea î. e. n în Asia Mică odată cu şcoala milesiană care contribuie treptat la eliberarea de gandirea mitică şi înlocuirea ei cu gândirea gândirii,cu gândirea ştiinţifică.Omul grec nu ar fi făcut altceva decât să descopere ceea ce era deja acolo. Filosofia nu ar fi aşteptat decât omul potrivit, omul inteligent, iar acest om este Omul grec dinspre care se propagă şi Occidentului ceea ce el a descoperit şi a dezvoltat în continuare. Vernant îl citează în lucrarea sa pe Burnet care afirmă că omul grec “a inventat filosofia tocmai prin inteligenţa sa excepţională: spiritul de observaţie conjugat cu puterea raţionamentului”;[2] şi tocmai pentru a contrasta punctul de vedere al lui Burnet ce susţine miracolul grec, Vernant prezintă perspectiva lui Cornford despre gândirea greacă care susţine că există o legătură directă între gândirea religioasă şi inceputurile cunoaşterii raţionale şi mai mult decât atât, că miracolul grec nu a existat aşa cum susţin alţii ci din contră, începuturile cunoaşterii raţionale au origine mitică şi ritualică. Naturaliştii nu fac altceva decât să creeze reprezentări mai abstracte despre lume pe un fundal mitic, religios. În cosmologiile lor, filosofii naturalişti încearcă să înţeleagă haosul ca stare primordială dinaintea genezei lumii. Elementele (apa, aerul, focul) nu reprezintă altceva decât subtituenţi pentru zeităţile lui Homer ori Hesiod. Zeii par a fi depersonificaţi, ei nu mai sunt individualităţi ci mai degrabă sunt coborâţi din Olimp acolo unde trăiesc şi mor oamenii, în natură, unde iau o altă formă, dar cu semnificaţii similare. În susţinerea punctului său de vedere, Cornford face o paralelă între cosmologiile ionienilor şi miturile hesiodice care par a avea aceeaşi structură: naşterea ordinii din dezordine, din haos, interacţiunea contrariilor care dau naştere în final lumii. Filosofii răspund în cosmologiile lor la aceeaşi întrebare: “cum s-a născut lumea organizată din haos?”. Temele mitice sunt prezente în toate încercările lor de a explica lumea, de exemplu la Anaximandru. Schema gândirii ioniene, aşa cum o concepea Cornford are trei puncte: naşterea lumii din haos, lupta contrariilor şi în cele din urmă, armonia contrariilor; şi tocmai această schemă dovedeşte fondul gândirii mitice. În aceste condiţii, nu se poate afirma că naturaliştii ar fi dat naştere filosofiei ci că printr-o abstractizare a limbajului au reformulat ceea ce se construise înaintea lor. În cercetarea lui, Cornford ar urmărit să demonstreze strânsa legătură dintre gândirea filosofică şi cea religioasă mizând în special pe elementele comune ale acestora. Vernant propune în schimb să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce filosofia naturaliştilor aduce nou în gândire: “trebuie definită mutaţia mentală evidentă în filosofia greacă iniţială şi precizate natura, amploarea, limitele şi condiţiile istorice ale acesteia”. Odată cu apariţia Cetăţii, demitizarea are loc treptat. Fenomenele devin probleme de natură filosofică, iar acestea sunt independente de mit: “filosoful ia astfel locul regelui-magician din vechime, stăpân al timpului: el teoretizează ceea ce reeale efectua altă dată”. Cosmologiile milesienilor nu-şi schimbă doar limbajul, forma, ci îşi schimbă în acelaşi timp şi conţinutul. Primii filosofii nu expun în cosmologiile lor simple fenomene cum o făcea Hesiod, de pildă, ci încearcă să explice lumea, să găsească raţiunea de a fi a lucrurilor, a schimbărilor ce au loc în natura înconjurătoare. Lumea începe să fie concepută într-un mod mecanicist, “ea se goleşte treptat de elementul divin care o anima în viziunea primilor fizicieni”. În aceste condiţii, divinul nu mai este înţeles ca ceva immanent naturii, ci în exteriorul ei, am putea spune chiar opus naturii. Raportată la fiinţa umană, această idee a dus la rândul ei la ideea dualităţii omului: “există un suflet uman diferit de trup, opus trupului şi pe care îl guvernează, aşa cum face divinitatea cu natura”. Astfel, se produce o îndepărtare de divinitate, Zeul îşi pierde din credibilitate în faţa oamenilor care încep să nu mai accepte lucrurile ca un simplu dat. Odată abstractizate, elementele naturale nu mai pot fi personificate, gândirea greacă cunoaşte o dublă transformare: “o gîndire pozitivă, ce exclude orice formă de supranatural şi respinge asimilarea implicită stabilită de mit între fenomenele fizice şi agenţii divini; o gîndire abstractă, ce privează realitatea de acea capacitate de schimbare pe care i-o atribuia mitul, renunţînd la vechea imagine a unirii contrariilor în favoarea unei formulări categorice a principiului identităţii”[3].
Un alt gânditor care a abordat problema filosofiei incipiente este P. M. Schuhl. Acesta nota importanţa pe care au avut-o instituţii precum moneda, alfabetul ori calendarul. Farrington, pe de altă parte, afirmă că gândirea raţională a primilor filosofi a generat o dezvoltare în tehnică, teză care a fost respinsă de G. Thomson, care demonstrează la rândul său că nu ar exista nicio legătură între gândirea raţională şi dezvoltarea tehnică: “Grecia nu a inventat şi nu a renovat nimic-Tributară Orientului, în acest domeniu, ea nu 1-a depăşit realmente niciodată. Iar Orientul în ciuda inteligenţei sale tehnice, nu s-a putut degaja de mit spre a-şi constitui o filosofie raţională”[4]
Modelul filosofului apare odată cu fondarea primelor secte filosofice. Legendele îi ipostaziază ca fiind “oameni divini” ori prezicători. Astfel, înţeleptul este cel care cunoaşte totul despre toate. Înţeleptul este o fiinţă izolată, ce alege să aibă un mod de viaţă diferit de al celorlalţi. Mai mult decât atât, înaintând în timp rolul filosofului este de a transmite şi altora învăţămintele şi cunoştinţele sale, iar “împărtăşirea publică a unei cunoaşteri cândva interzise permit figurii filosofului să se degajeze de persoana magului”; toată această schimbare de perspectivă este determinată de apariţia Cetăţii în secolele VIII-VII î. e. n. Astfel, aspectele filosofice ce erau ascunse omului obişnuit, se integrează statului şi se fac cunoscute cetăţeanului. Prin urmare, filosofia nu se mai practică în secte ci se mută în agora: “Vedem acum răspîndindu-se, popularizîndu-se şi uneori integrîndu-se în întregime Statului, acele prerogative religioase asupra cărora aşa-numitele gene regale şi nobiliare deţinuseră pînă de curînd supremaţia”[5]. De asemenea, nu trebuie scăpat din vedere limbajul, care se dezvoltă odată cu schimbările din societate. Filosoful poate de acum să comunice prin scrierile sale întreaga sa gândire, orizontul i se lărgeşte. Odată cu apariţia societăţii, filosoful se găseşte în ipostaza de a oferi soluţii la problemele ce le implică societatea civilă: “Legătura pe care o constatăm între naşterea filosofului şi apariţia cetăţeanului nu trebuie să ne surprindă. Cetatea realizează, într-adevăr, pe planul formelor sociale, acea separare dintre natură şi societate care presupune, pe planul formelor mentale, manifestarea unei gîndiri raţionale”[6].
În cadrul cetăţii ia naştere Democraţia ca formă de ordine pentru că deja se instituie egalitatea în faţa legii a cetăţenilor şi o legislaţie bine stabilită. De asemenea, comunitatea se lărgeşte, pentru că Cetatea “nu mai este legată de nicio activitate sau familie anume”.
Pe de altă parte, apariţia monedei în secolul al VII-lea î. e. n ca invenţie pur grecească a avut un rol important în dezvoltarea societăţii. A permis dezvoltarea comerţului şi a deschis noi perspective asupra valorii, “ a permis apariţia unui nou gen de avuţie” şi mai mult decât atât moneda este invenţia care dovedeşte faptul că omul grec ştie deja să opereze şi să uziteze de simboluri. Ca o concluzie la ceea ce Vernant a înţeles prin gândirea greacă trebuie să reţinem că are loc o delimitare clară de mit, nu mai este acceptată echivocitatea ci este căutat ca lucrurile să fie explicate într-un mod cât mai clar, univoc. Pe de altă parte, transformările care au avut loc în cadrul societăţii la nivel economic, juridic ori în “domeniul monetar” au contribuit la apariţia filosofiei în cetatea greacă. Raţiunea nu este parte componentă a naturii ci este direct influenţată de limbajul care cunoaşte la rândul său diferite stadii de dezvoltare. Pentru a lăsa ultimul cuvânt lui Vernant, "Raţiunea greacă este aceea care permite să se acţioneze în mod pozitiv, lucid şi metodic, asupra oamenilor, şi nu are menirea de a transforma natura. În limitele, ca şi în descoperirile sale, ea se arată a fi cu adevărat fiica Cetăţii”[7].
[1] W. K. C. Guthrie, O istorie a filosofiei greceşti, Universitas, Vol I, p. 47
[2] Jean Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia Antică, Meridiane, 1995, p. 448
[3] Mit şi gândire în Grecia Antică, p. 456
[4] Mit şi gândire în Grecia Antică, p. 456
[5] Mit şi gândire în Grecia Antică, p. 461
[6] Mit şi gândire în Grecia Antică, p. 463
[7] Mit şi gândire în Grecia Antică, p. 472
Rădulescu Iuliana-Georgiana, Facultatea de Filosofie, UB
Comentarii