Empirism
CUNOAŞTEREA PRIN EXPERIENŢĂ: EMPIRISMUL
© (atentie! acest eseu este proprietate intelectuala proprie! )
I. Introducere
Prezentul eseu îşi propune să trateze succint despre o tematică fundamentală în cadrul teoriei cunoaşterii şi anume, care sunt sursele cunoaşterii. În primul rând, voi aborda problematica surselor cunoaşterii din perspectiva empirismului englez modern iniţiat de John Locke; aşadar voi prezenta pe scurt teza filosofului cu privire la sursele cunoaşterii şi argumentele care o susţin. În continuarea eseului, voi expune contraargumentul adus teoriei empiriste de către teoria raţionalistă asupra cunoaşterii a cărei reprezentant este filosoful francez René Descartes. În cele din urmă, voi aduce un alt argument al empirismului ca răspuns la contraargumentul raţionalismului.
Ca o trecere la cea de-a doua secţiune a eseului, consider că este necesar să definesc înţelesul empirismul in cadrul teoriei cunoaşterii: empirismul este una dintre teoriile cunoaşterii care consideră experienţa atât sursa cât şi întemeierea cunoaşterii. John Locke îşi expune şi argumentează poziţia în “Eseu asupra intelectului omenesc”.
II. Argumentul cunoaşterii prin experienţă
numim calităţi sensibile”.[2] A doua sursă a ideilor este reflecţia, este concretizarea şi sedimentarea informaţiilor dobândite pe calea senzaţiei, în intelect. Intelectul, uzând de datele perceptive, reflectează asupra lor ajungând la idei cum sunt “percepţia, gândirea, îndoiala, credinţa, raţionamentul etc”.[3] Aceste idei, numite de John Locke idei simple se combină la rândul lor cu alte idei ce dezvoltă împreună idei complexe. Argumentul expus mai sus este susţinut de evoluţia cognitivă a copiilor. Aceştia dobândesc cunoaşterea lumii treptat, o înţeleg în măsura în care o experimentează, aşadar nu se poate afirma că vin pe lume cu un bagaj de idei “care va alcătui materialul cunoştinţelor lor viitoare”.[4]
III. Contraargumentul de tip raţionalist
Dacă John Locke consideră simţurile drept sursă şi temei al cunoaşterii, pentru René Descartes aceasta este inacceptabilă. Filosoful francez susţine teza conform căreia simţurile ne înşeală de vreme ce lumea se află într-o continuă schimbare, iar acesta este cel mai bun argument al său care va cauza binecunoscuta îndoială metodologică. De pildă, bucata de ceară odată încălzită îşi schimbă calităţile: “Aşadar, ce cunoaştem, de fapt, cu atîta claritate, la această bucată de ceară? Cu siguranţă că nu poate fi nimic din tot ceea ce am remarcat la ea prin intennediul simţurilor, pentru că toate lucrurile care sunt în dependenţă de gust, sau de miros, sau de văz, sau de pipăit, ori de auz – sunt schimbate, şi totuşi ceara rămîne aceeaşi ceară”. [5] Prin urmare, toate cele cunoscute prin simţuri sunt respinse, ele nu există în realitate, dar îndoiala metodică îl conduce pe calea evidenţei că nu se poate îndoi de faptul că gândeşte şi admite ca prim principiu al filosofiei sale: gândesc, deci exist.Claritatea şi distincţia constituie criteriul adevărului, deci ideile clare şi distincte sunt considerate ca fiind adevărate, iar aceste idei sunt înnăscute.
IV. Răspuns la contraargumentul de tip raţionalist
În Eseu... John Locke, argumentează la un moment dat tezei conform căreia simţurile ne înşeală. Susţine că este absurd a considera că ideile sunt înnăscute din moment ce Dumnezeu a dat omului simţurile pentru a dobândi ideile. Cum ne pot înşela simţurile de vreme ce acestea ne sunt date? “Şi, ca atare, nu ar fi mai puţin absurd să punem cunoaşterea diverselor adevăruri pe seama întipăririlor de la natură şi a caracterelor înnăscute, când putem observa în noi înşine că avem facultăţi potrivite pentru a ajunge la cunoaşterea acestor adevăruri cu tot atîta uşurinţă şi certitudine ca şi cum ele ar fi în tipărite în minte de la naştere”.[6]
În al doilea rând, John Locke aduce argumente în încercarea de a demola prejudecataconform căreia ideile ar fi înnăscute. Existenţa ideilor înnăscute este acceptată deoarece simţul comun o acceptă, iar asta nu dovedeşte că ele chiar există. Mai mult decât atât, ideile înnăscute nu sunt întipărite în intelect ‘’deoarece nu sunt cunoscute copiilor, idioţilor etc.’’.
Aşadar, după cum am amintit mai sus, cunoaşterea are loc treptat pe măsură ce subiectul cunoscător experimentează obiectele exterioare lui; de asemenea, intelectul nu aduce un spor remarcabil în cunoaştere, intelectul doar posedă capacitatea de a combina informaţiile furnizate de cele cinci simţuri.
Immanuel Kant va încerca o sinteză între raţionalism şi empirism. Critică de tip kantian adusă empirismului constă în aceea că într-adevăr, cunoaşterea începe odată cu experienţa, dar nu provine în totalitate din ea.[7]
BIBLIOGRAFIE:
René Descartes, Meditaţii Metafizice, Ed. Crater, 1997
René Descartes, Discurs asupra metodei, Ed. Ştiinţifică, 1957
John Dunn, Locke. O scurtă introducere, Ed. ALL, 2009
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol 1, Ed. Ştiinţifică
[1] John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol 1, Ed. Ştiinţifică, 1961, p. 82
[2] Ibid., p. 82
[3] Idem
[4] John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol 1, Ed. Ştiinţifică, 1961, p. 83
[5] René Descartes, Meditaţii Metafizice, Ed. Crater, 1997, p. 42-43
[6] John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, vol 1, Ed. Ştiinţifică, 1961, p. 18
Comentarii