Mircea Eliade

"Ca si spatiul, Timpul nu este nici omogen si nici continuu pentru omul religios. Există intervale de Timp sacru, ca de pildă timpul sărbătorilor (în cea mai mare parte periodice) si, pe de altă parte, Timpul profan, durata temporală obisnuită, în care se înscriu actele lipsite de semnificatie religioasă. Între aceste două feluri de timp există, bineînteles, o ruptură; dar, prin mijlocirea riturilor, omul religios poate „trece“ cu usurintă de la durata temporală obisnuită la Timpul sacru.

Distingem încă de la început o deosebire esentială între aceste două calităti ale timpului: prin natura sa, Timpul sacru este reversibil, în sensul că este de fapt un Timp mitic primordial readus în prezent. Orice sărbătoare religioasă, orice Timp liturgic înseamnă reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într–un trecut mitic, „la începutul începuturilor“. Participarea religioasă la o sărbătoare implică iesirea din durata temporală „obisnuită“ si reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare. Timpul sacru este deci mereu recuperabil si repetabil la nesfîrsit. S–ar putea spune, dintr–un anumit punct de vedere, că acest timp nu „curge“, că nu este o „durată“ ireversibilă. Este un Timp ontologic prin excelentă, „parmenidian“: mereu egal cu el însusi, nu se schimbă si nici nu ia sfîrsit. Fiecare sărbătoare periodică înseamnă regăsirea aceluiasi Timp sacru care s–a manifestat la sărbătoarea din anul precedent sau cu un secol în urmă: este Timpul creat si sanctificat de zei, cu prilejul gestelor lor, care sînt reactualizate prin sărbătoare. Cu alte cuvinte, în sărbătoare se regăseste prima aparitie a Timpului sacru, asa cum s–a petrecut ea ab origine, in illo tempore. Pentru că Timpul sacru în care se desfăsoară sărbătoarea nu exista înainte de gestele divine comemorate de această sărbătoare. Creînd diferitele realităti care alcătuiesc în zilele noastre Lumea, zeii întemeiau totodată si Timpul sacru, pentru că Timpul contemporan unei creatii era în mod necesar sanctificat prin prezenta si activitatea divină.

Omul religios trăieste astfel în două feluri de Timp, dintre care cel mai important, Timpul sacru, apare sub forma paradoxală a unui Timp circular, reversibil si recuperabil, un soi de prezent mitic regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament fată de Timp deosebeste omul religios de cel nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce se numeste, în termeni moderni, „prezentul istoric“, străduindu–se să ajungă la un Timp sacru care, în unele privinte, ar putea însemna „Vesnicia“."

Mircea Eliade, Sacrul si Profanul, cap II