Tema si viziunea despre lume in “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi

“Fie ca sunt de gheata, pe malul Siretului, in corola de minuni a lumii sau pe un perete de firida goala ori chiar in mainile noastre, florile au intotdeauna ceva de spus: perfectiunea formei, parfumul care declanseaza amintirii, culoarea ireala sau poate o poezie ca inca nu a fost scrisa. Si daca poezia exista, punctual de plecare in intelegerea ei este reprezentarea pe care acest simbol al fragilitatii si infinitului o are in text.

Flori de mucigai este poezia care deschide volumul cu acelasi nume, aparut in anul 1931, iar faptul ca poezia da titlul volumului constituie un prim indiciu asupra caracterului de arta poetica a textului. In plus, titlul contureaza orizontul de asteptare al receptorului, deoarece cele doua substantive –flori si mucigai – sunt opuse din punct de vedere semantic, dar relationate sintactic. Astfel, prin titlu, poezia poate fi incadrata in modernism, pe linia esteticii uratului de tip baudelairian, dar si datorita promovarii categoriilor negative – noaptea, golul, absenta divinitatii, alienarea. Modernitatea textului reiese si din particularitatile formale: poezia e structurata in doua secvente grafice cu un numar inegal de versuri, iar masura metrica variaza intre 6 si 17 silabe, caracteristici specific liricii moderniste, care pleaca de la premia ca versul este expresia unei trairi si, astfel elibereaza discursul de artificialitatea tiparului prozodic. […]

Cum Flori de mucigai, este un text manifest, adica o arta poetica, tema poeziei este creatia, iar categoriile negative prin care este definit produsul artistic se observa inca din incipit: “Le-am scris cu unghia pe tencuiala”. Singura referinta anterioara posibila pentru pronumele personal “le” este sintagma din titlu, asadar florile de mucigai sunt chiar creatia, produsul artistic pe care subiectul liric si-l asuma. Prin urmare, poezia, versurile sunt concepute ca flori de mucigai , amestec de frumos si urat, deci un hibrid estetic. [..]

Conceptia despre creatie este vizibila nu doar la nivelul incipitului textului sau in titlu, dupa cum reiese de mai sus, ci la toate nivelurile textului. In primul rand, la nivelul imaginarului poetic se remarca intemeierea lexicului popular si religior pe o conceptie negatoare despre creatie. Materialul poetic e nou numai in masura in care nu a fost utilizat in poezie pana la Arghezi, tocmai in acest lucru constand originalitatea argheziana, in folosirea cuvintelor nepoetice, in extinderea limitelor limbajului poeziei spre cel al vietii: firida, puterilor neajutate, ghiara sunt lexeme cu atat mai prozaice cu cat nici macar nu sunt folosite cu sens conotativ, insa poeticitatea rezulta din jocurile contextuale in care functioneaza acestea.

In al doilea rand, la nivel semantic se observa un joc al prezentelor si al absentelor din care reiese faptul ca instant creatoare din text nu este deloc neajutata, ajutorul fiind mascat prin omisiune: puterile subiectului liric nu sunt sprijinite de trei din cele patru ajutoare ale evanghelistilor – taurul, leul  si vulturul. Astfel, prezenta ingerului lui Matei este subinteleasa in procesul creator. Secventa urmatoare descrie versurile ca fiind lipsite de pamant, apa si foc, dar nu si de aer, prezenta celui de-al patrulea element universal pe langa instant creatoare fiind, fiind, din nou, subinteleasa: Sunt [..]Stihuri de groapa/De sete de apa/De foame de scrum. In acest mod, creatorul este ajutat de inger si de aer, deci creatia este rezultatul comunicarii dintre individ si o ordine supraindividuala la care acesta are acces. [..]”

Fragment dintr-un eseu de Cristina Gogâţă; il gasiti in Bacalaureat 2012, Limba si literatura romana, Editura PARALELA 45.

"Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă."

FLORI DE MUCIGAI